Unul dintre cele mai serioase ( și mai folosite ) argumente ale neodarwiniștilor în favoarea macroevoluției este cel legat de înrudirea genetică dintre genomurile diferitelor specii, genomuri care sunt aproape identice ( în proporție de 96% de exemplu la om-cimpanzeu ). De aici concluzia care se trage în mod unilateral este aceea că toate speciile au un strămoș comun, care a evoluat pe parcursul milioanelor de ani, dând naștere speciilor respective sub influența mutațiilor random și selecției naturale. Recunosc că argumentul strămoșului comun este unul solid din punct de vedere strict genetic. Ceea ce nu mă satisface este ușurința cu care neodarwiniștii resping total o altă explicație (pertinentă zic eu ) despre înrudirea genetică a ființelor vii: designul comun al tuturor speciilor vii de pe Terra, efectuat de un Proiectant inteligent. Episodul de față are ca obiect de cercetare tocmai această dispută.
Dar mai întâi să dăm Cezarului (geneticii )ce-i al Cezarului. Ce este înrudirea genetică? Omul, neanderthalul și denisovanul au cu un cromozom în minus (o pereche) față de cimpanzei, gorile și urangutani. Putem prezice pe baza teoriei evoluției că strămoșul omului a avut o unire a doi cromozomi într-unul mai mare. Savanții au observat că la om cromozomul 2 e foarte mare și seamănă extrem de mult cu 2 cromozomi consecutivi la cimpanzei și gorile. Mai mult, cromozomul 2 prezintă 4 telomeri si 2 centromeri, în timp ce un cromozom normal prezintă 2 telomeri și 1 centromer. Asta demonstrează clar că avem de-a face cu 2 cromozomi fuzionați.
În ciuda acestui lucru, susținătorii ID ( Intelligent Design ) afirmă că cele mai modeste schimbări necesită două sau mai multe mutații mai înainte ca speciei respective să-i fie conferite vreun beneficiu adaptativ și că ele nu puteau lua naștere prin evoluție darwiniană într-un răstimp rezonabil care să includă strămoșul comun om/maimuță. Prin urmare, întrebările despre strămoșul comun al hominizilor și primatelor ar trebui să rămână pe masă pentru aceia dintre noi care sunt curioși să vadă unde duc faptele.
Deși este evident din punct de vedere genetic că există similarități enorme între om și cimpanzeu, susținătorii ID se îndoiesc de faptul că acestea întăresc evoluția darwiniană, potrivit căreia omul, hominizii și primatele provin laolaltă dintr-un strămoș comun. Ei afirmă că o funcționare morfologică și genetică similară între om și maimuțe poate fi explicată la fel de bine prin design comun, nu neapărat prin strămoș comun.
În articolul „ A replay to Francis Collins Darwinian Arguments for Common Ancestry of Apes and Humans” Casey Luskin și Paul Gage oferă mai multe contraargumente interesante vis-a vis de strămoșul comun:
a. Evidența unei fuziuni umane cromozomiale arată că specia umană a fost supusă unui eveniment de fuzionare genetic în trecut, dar asta nu înseamnă automat că specia umană împarte același strămoș comun cu primatele.
b. Atât Francis Collins cât mai ales Richard Dawkins aduc „ADN-ul gunoi ” ca dovadă despre înrudirea noastră cu maimuțele, dar studii recente au arătat că „ADN-ul gunoi” nu este deloc gunoi : Existența pseudogenelor din acest așa-zis ADN-gunoi demontează așadar predicțiile darwiniene, devenind în schimb peste noapte un avocat serios al ID.
c. Argumentele lui Collins potrivit cărora cîteva mutații într-o genă ar fi responsabile pentru apariția cogniției umane (facultății de a cunoaște, a învăța, a rezolva probleme, lua decizii și a vorbi ) sunt slabe, aceasta fiind o ipoteză care poate fi ușor respinsă.
În cartea sa „ Did Science burried God ?” , John Lennox concluzionează astfel despre această temă: „ Este un lucru să afirmi că există înrudire genetică, și cu totul altceva să pretinzi că mutația întâmplătoare și selecția naturală sunt singurele mecanisme implicate în producerea acestei înrudiri. Michael Behe nu are probleme cu prima afirmație. Dar cartea sa „ Darwin´s Black Box ” aduce suficiente argumente în sprijinul ideii că sunt implicate mult mai multe lucruri în geneza înrudirii genetice decât doar mutația și selecția naturală, deoarece există o graniță a evoluției. Altfel spus: sinteza neodarwinistă nu poate duce singură greutatea pusă pe umerii ei. Este nevoie de mult mai mult, iar acest „ mai mult” vine din partea unei Inteligențe. ”
Neodarwiniștii vor obiecta însă imediat: „ de ce trebuie să recurgem neapărat la God-of-the Gaps?” ( o expresie adesea folosită în dialectica creaționist-evoluționistă , care face trimitere la imposibilitatea argumentării empirice din partea creaționiștilor și recurgerea acestora la argumentul ultimativ al unei intervenții supranaturale ). Nu este distructivă pentru interesul științific o astfel de argumentație?
Nu, spune John Lennox, dacă facem următorul experiment de gândire: peste 5 milioane de ani, pe o planetă îndepărtată, o cercetătoare în biologia moleculară analizează ADn-ul diferitelor soiuri de grâu , descoperite de arheologi în cutii de piatră antice, provenite din secolul XXI. Să presupunem mai departe că cercetătoarea nu știe că aceste mici cutii de piatră cu grâne sunt vestigii de pe planeta Terra, distrusă de un meteorit cu un milion de ani în urmă și aduse pe noua planetă de colonizatorii umani. Ea ajunge la concluzia că diferitele specii de grâu au luat naștere prin mutații random și selecție naturală.
După un timp arheologii mai găsesc încă un vas asemănător, de data aceasta purtând însă o descriere într-o limbă veche din secolul XXI. După ce reușesc traducerea acelui text, ei vin la cercetătoare și îi spun că cele trei feluri diferite de grâu nu sunt rezultatul unor procese naturale nedirijate, ci opera unui anume Schmidt, inginer agricultor dintr-o țară numită Germania acum 5 milioane de ani în urmă. Ca atare, ele sunt rezultatul scontat, dorit, intenționat al unei inteligențe omenești. Uimită, cercetătoarea noastră va declara „ pe bună dreptate ”: „ Asta e o nebunie. Un mit provenit dintr-o civilizație preistorică, necivilizată. Uitați-vă doar cât de primitive sunt literele alfabetului lor în raport cu știința noastră modernă. Nu am de gând să cred într-un Schmidt-of-the Gaps, deoarece credința asta ar distruge toată știința noastră modernă. ” Lennox continuă: „ noi însă, cei care trăim în sec XXI, știm foarte bine că Schmidt există, că Germania există și că inteligența umană a produs varietatea de grâne respectivă”.
Interesant la acest experiment filozofic este următorul lucru: chiar dacă pare rațional să acceptăm faptul că doar întâmplarea și necesitatea au fost factorii cauzatori ai speciilor diferite de grâu, realitatea este că a existat o inteligență implicată în acest proiect. Asta înseamnă că nu putem exclude cu desăvârșire intervenția unei inteligențe exterioare.
Alt lucru interesant, subliniat de data asta chiar de Francis Collins în cartea sa „ The Creation Hypothesis ” este acela că teoria unui strămoș comun este metologic echivalentă cu cea a unui plan de construcție comun. De aceea orice reproș de argumentație neștiințifică care este ridicat contra unei teorii, poate fi folosit pentru teoria în sine. Deoarece este la fel de „neștiințific ” să postulezi existența unei Inteligențe supranaturale neobservabile cum este să crezi într-un proces de pași macroevolutivi neobservabili în timp real. Pentru cineva onest intelectual, este evident că postularea unui „God-of-the-Gaps” este la fel de „neștiințifică” precum cea a „ Evolution-of the Gaps ”.
Așadar, ideea că înrudirea genetică dintre om și primate este un argument irefutabil în sprijinul strămoșului comun nu stă singur(ă) în picioare. Progresele științifice realizate de la Darwin încoace nu susțin concepția ateistă că „ceasornicarul orb al mutației random și selecției naturale poate fi făcut răspunzător în exclusivitate pentru existența și diversitatea vieții.” Dawkins Richard, „The blind Watchmaker”. Desigur că el determină mult din varietatea a ceea ce Darwin a observat. Se pare că există însă o graniță a evoluției, o limitare a capacităților ceasornicarului orb, de care neodarwiniștii nu vor să țină seamă cu niciun preț.
Incredibila complexitate a sistemelor vii și mecanismele lor de regulare, care ne-au fost dezvăluite prin biologia moleculară, poartă amprenta unei Inteligențe care a plănuit viața, în același fel misterios dar provocant precum o poartă fina tunare a universului, pe baza cărora aceste mecanisme funcționează în cele din urmă.
( va urma )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu