Problema lui Dumnezeu

     

   Tema de astăzi nu mi-a fost inspirată doar de cartea cu același nume al cărei autor este Bart Ehrman și pe care o citesc în prezent, ci și de o experiență personală trăită acum vreo lună, precum și de știrile înfiorătoare care ne parvin zilnic despre atrocitățile islamiștilor ISIS săvârșite prin Siria și Irakul anului 2014. Tema de astăzi este despre suferința umană și Dumnezeu, adică cea mai grea și mai misterioasă temă despre care poate să vorbească un muritor, după cea a originii vieții. Să le luăm pe rând.

    Bart Ehrman explică în cartea sa cum biblia eșuează în demersul ei de explicare a cauzelor suferinței umane. Mai întâi profeții vechiului testament, apoi chiar Isus Hristos și apostolii nu dau răspunsuri clare și inechivoce la sfâșietoarea întrebare umană despre rostul suferinței de pe Terra. Spre deosebire de apostoli și profeți, Isus se remarcă însă în mod categoric  prin faptul că nu atribuie suferința cuiva păcatelor acelui individ sau, așa cum face Pavel de pildă, păcatului originar. El pur și simplu tace atunci când vine în contact cu dezbaterea pe tema suferinței. Mentalitatea iudaică extrem de adânc înrădăcinată în conștiința colectivă, pe baza scrierilor profetice existente la acel timp, potrivit căreia orice suferință, boală sau durere este pedeapsa directă a lui Dumnezeu aplicată celui păcătos, este însă aspru sancționată și condamnată de Isus Hristos, spre uimirea apostolilor. Când apostolii îl întreabă despre semnificația spirituală a căderii turnului Siloamului peste greci, Isus răspunde fără să răspundă… Când este întrebat despre semnificația spirituală a suferinței orbului din naștere, Isus nu identifică niciuna în mod concret. Bolile, moartea și suferința omului pur și simplu se întâmplă. Și celor păgâni, dar și celor aleși. Întocmai ca ploaia. Punct. 

    Fac o digresiune acum de la cartea lui Ehrman pentru a vă povesti o experiență personală. Am fost forțat de împrejurări în urmă cu câteva săptămâni să particip la un congres al tinerilor adventiști din Bavaria. „ Să particip” e însă doar un fel de-a spune, din moment ce nu mă mai identific sub nicio formă cu credințele tinerilor adventiști germani, chiar mai răsăriți probabil la mansardă decât cei români. Mă simțeam stingher din toate punctele de vedere. Altceva vreau însă să vă povestesc. În plictiseala mea după câteva ore bune de citit „ Darwin´s Doubt ” de Stephen Meyer ( carte pe care o recomand în mod călduros celor care doresc să combată inteligent neodarwinismul ), am observat un container metalic de mărfuri expus în curtea edificiului, spre care lumea peregrina dus și întors. Așa că am făcut o binevenită pauză din citit și m-am dus curios la locul cu pricina. Despre ce era vorba?

    Într-un container metalic, de genul celor care sunt transportate cu milioanele peste mările și oceanele lumii, erau reconstruite aproximativ condițiile în care sunt torturați creștinii din Eritreea, un stat minuscul la granița cu Etiopia, în cornul Africii. Spun aproximativ deoarece doar întunericul beznă și frigul pătrunzător de noiembrie recreau oarecum senzațiile pe care trebuie să le trăiască creștinii persecutați de acolo. Am intrat curios în container împreună cu un pastor și soția acestuia, apoi organizatorii ne-au lăsat să stăm în picioare și să ascultăm timp de 10 minute traducerea în germană a poveștii cumplite de supraviețuire a unei deținute creștine. Containerele cu pricina sunt de fapt închisori. Deținuții sunt lăsați să degere de frig noaptea și să se asfixieze din cauza căldurii în timpul zilei. Dacă asta nu ar fi destul, sunt legați în lanțuri pe podeaua de metal și obligați să-și adulmece propriile fecale și urină, deoarece nu există absolut niciun fel de toaletă. Sunt hrăniți o singură dată pe zi, iar curățenie în container se face doar o dată pe săptămână. Deținuții sunt bătuți sistematic, mai ales dacă sunt auziți cum cântă laude la adresa Dumnezeului lor creștin. Femeile sunt nu de puține ori violate în prezența celorlalți deținuți. Iar singura modalitate de a scăpa de acest iad cumplit este să fii bătut atât de tare încât doctorul să confirme autorităților că nu mai ai mult de trăit. Așa scăpase de coșmar, de fapt, și deținuta care ne povestea toate aceste grozăvii. 

     La sfârșitul celor aproximativ 10 minute de horror organizatorii ne-au rugat politicos să ne rugăm pentru situația creștinilor din Eritreea și din alte părți ale lumii, precum Coreea de nord, de exemplu, unde viața lor este mai mult un iad. Eu mi-aș fi dorit să mă rog, dar nu am putut. În loc de cuvinte pentru rugăciune, mintea mi-a fost inundată de întrebări și dileme chinuitoare care m-au blocat psihic. În acea stare, rugăciunea mea mi s-ar fi părut mai degrabă o batjocură. Cuvinte goale. Și încă ceva: nu-mi place ca cineva să-mi ordone să mă rog, fie și într-un caz nobil ca acesta. Este absurd…

   Așa ajungem la știrile cutremurătoare despre persecuția creștinilor sau yazidiților din Irak sau Siria, parcă mai îngrozitoare de la o zi la alta. Copii decapitați cu sânge rece, cu cuțitul, în fața părinților lor, deoarece nu doresc să se lepede de Isus Hristos. Femei luate cu de-a sila și folosite zilnic ca sclave sexuale, violate în mod barbar de câteva zeci de ori pe zi. Bărbați legați cu frânghii de autoturisme și târâți de vii pe caldarâm până mor în chinuri cumplite. Alții decapitați sau executați cu sutele în deșert și apoi arși. Și toți sunt creștini care cred într-un Dumnezeu atotputernic. Și toți sunt chinuiți fără încetare, fără ca Dumnezeul lor să facă ceva pentru a-i scuti de aceste coșmaruri îngrozitoare, deși comunitatea mondială creștină se roagă „ zi și noapte ” ca să le fie alinate suferințele. 

   Oricare ar fi opiniile noastre și teologia noastră preferată despre suferință, un singur lucru este evident: Dumnezeu tace. Dumnezeu nu se implică cu nimic în alinarea chinurilor propriilor săi urmași. Dar acest lucru nu este deloc nou, nu-i așa? Și nici n-ar trebui să ne mire. Ați auzit de milioane nenumărate de creștini arși pe rug, sau sfâșiați de animale în arenele romane în primele trei secole? Ați auzit de milioane fără număr de oameni nevinovați chinuiți de biserică timp de alte 14-15 secole prin mâna demonică a inchiziției? Ați auzit de 1,5 milioane de copii evrei uciși cu sânge rece de naziști, unii dintre ei aruncați de vii în cuptoarele încinse deoarece camerele de gazare nu mai făceau față numărului imens de victime? Adevărul despre Dumnezeu , în tot acest timp când ființe umane se chinuiau îngrozitor, unele chiar de dragul lui, este extrem de dureros de acceptat din perspectivă umană: Dumnezeu a tăcut. Dumnezeu a permis toate aceste atrocități. Și mai le permite și astăzi, la 2000 de ani după cruce, altele la fel de mari, după cum se vede. Întrebările care se înalță sfâșietor la ceruri sunt două: „ de ce?” și „ Până când ? ”

   Sunt două întrebări disperate ale omului aflat în suferință, cărora biblia și Dumnezeu nu le răspund în mod concret. Și nu le răspund încă de pe timpul lui Iov. Strigătul de agonie al lui Iov sau al lui Isus pe cruce, sau al oricărui credincios care a trăit vreodată, este dovada că nu doar ateii sunt autorii acestor întrebări. Uneori, copleșiți de îndoială și temeri, sunt chiar creștinii. E ceva profund omenesc să te îndoiești de existența lui Dumnezeu sau de bunătatea lui, atunci când tace și nu-ți vine în ajutor, indiferent cât de mult sau de sincer te-ai ruga. 

   Personal nu mă îndoiesc de existența sau bunătatea lui Dumnezeu, deși trec și eu prin propria mea suferință. Credința mea în Isus Hristos și felul în care acesta reprezintă caracterul lui Dumnezeu nu-mi dă voie să fac acest lucru. Însă m-aș îndoi într-adevăr de un lucru: de atotputernicia lui Dumnezeu. De ce? Simplu: este o sfidare la adresa logicii și bunului simț să crezi că Dumnezeu este bun și atotputernic, și în același timp să vezi cum permite de mii și mii de ani ( adevărul este că permite de sute de mii de ani ) suferința umană. Paradoxul (atribuit totuși în mod fals) lui Epicur încă mai răsună cu putere după 2000 de ani în urechile noastre: 

   „ Vrea Dumnezeu să înlăture răul, dar nu poate?

      Atunci nu este omnipotent. 

     Poate, dar nu vrea? 

     Atunci este rău-voitor. 

     Vrea și poate în același timp să înlăture răul? 

     Atunci de ce există răul? 

    Nu poate și nici nu vrea?

     Atunci de ce-l mai numim Dumnezeu? ”

    Cu toată logica expusă mai sus de acest paradox, logică de natură să scoată în evidență posibilitatea limitării puterii divine atunci când vine vorba despre suferința umană, există însă un mic avans în înțelegerea problemei răului datorită unui episod din ultimele ore ale vieții lui Hristos, avans care complică însă lucrurile și mai mult...  În Matei 26: 53 Isus îi spune lui Petru astfel: „ Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de 12 legiuni de îngeri? Dar cum se vor mai împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?” Cu alte cuvinte, aici este scoasă din calcul neputința lui Dumnezeu, iar îndoiala legată de acest aspect al caracterului divin este spulberată: Dumnezeu poate, de putut. Dar nu vrea! Există un plan necunoscut nouă muritorilor, după care lucrurile trebuie să se întâmple într-un anume fel. Iar când vine vorba despre acest plan, chiar dacă el implică infinită și îngrozitoare suferință umană, trebuie dus până la capăt. Cel puțin în dreptul vieții lui Hristos, nu-i așa?!?

    Aici ne aflăm acum, dacă unim cap la cap toate informațiile pe care le avem: Dumnezeu este adversarul răului, este alinătorul suferinței umane, poate să înlăture definitiv suferința umană, dacă vrea… Dar nu vrea deocamdată!!! Așa trebuie să se întâmple! „De ce” și „până când” trebuie să se întâmple tocmai așa? Din nou… ajungem la același răspuns descurajator: tăcere totală. 

   

     Exact aici este locul în care orice referat teologic pe marginea teodiceei ( problema răului și a suferinței ) se blochează. Nu avem cum să înțelegem din perspectivă umană cum poate fi un Dumnezeu caracterizat ca fiind „bun” și „ atotputernic”, dar în același timp să „vrea” sau să permită copleșitoarea suferință umană. Ne depășește. E ca și cum aș vrea să-i explic fetiței mele că, deși țipă îngrozitor pentru că cineva îi face rău în fața mea, eu o iubesc în ciuda faptului că permit această tragedie și în ciuda faptului că am puterea să-i opresc suferința. Pentru orice om sănătos la cap, eu aș fi considerat un co-participant la chinul fetiței mele, un monstru, un nebun. Acesta este raționamentul uman. Când vine însă vorba despre Dumnezeu, acest raționament nu se mai aplică: el este bun, el poate să oprească răul dacă vrea, dar nu vrea… deocamdată. Mai înțelege cineva ceva?!?

   Enigma devine mai copleșitoare atunci când realizezi că toată suferința de pe Terra, boala și moartea nu este nicidecum produsul vreunui păcat imaginar al neascultării unei perechi de oameni din neolitic. Nu… ci adevărul dureros și greu de prelucrat pentru un creier care a fost spălat toată viața cu literatură creaționistă este acela că suferința, boala și moartea există pe Terra de aproximativ un miliard de ani, și a fost prevăzut de Dumnezeu încă de la început! Animalele, hominizii, și apoi oamenii, suferă și mor pe Terra de sute de milioane, milioane, respectiv 200.000 de ani. Acesta este adevărul științific, lăsând la o parte orice fantezie creaționistă. Dumnezeu permite așadar suferința atroce, și moartea ființelor vii, de foarte mult timp, și fără nicio legătură cu vreun păcat originar al unei primei perechi legendare. Acest lucru este cerut de entropie, de apoptoză, și de alte legi naturale bine înțelese astăzi de către oamenii de știință. Posibilitatea existenței unor ființe bazate pe legături organice de carbon, sexuate și nemuritoare în același timp este o prostie monumentală pentru cineva care cunoaște cât de cât biologie sau genetică. Doar ființele asexuate ar putea fi probabil nemuritoare, precum îngerii ( vezi Matei 22:30 )să zicem… dar a crede că omul sau animalele au fost cândva nemuritoare și au pierdut această însușire este o naivitate. 

    Dar nu aceasta este cea mai mare dilemă a mea. Entropia, apoptoza sau săgeata (deocamdată) ireversibilă a timpului sunt semne care indică spre faptul că orice creatură sau creația însăși în vastitatea ei este trecătoare, și că acest univers va avea un final. Că suferința va avea un final. Speranța creștină este pusă tocmai în acel final și în reformularea parametrilor fizici ( probabil genetici de asemenea ) ai noului univers, al noii creații. Întrebarea care mă chinuie cel mai mult este însă aceasta: „ ce rost mai are, după cruce, menținerea experimentului uman ( cu suferințele de rigoare ) din moment ce se presupune că acolo, la cruce, marea demonstrație dintre bine și rău a fost făcută? Dacă potrivit lui Isus „ Stăpânitorul lumii acesteia a fost judecat și aruncat afară” ( Ioan 12:31 ), cu alte cuvinte dacă ființele din Multivers s-au convins definitiv despre caracterul lui Dumnezeu și al lui Lucifer, ce rost mai are haosul, suferința și continuarea experimentului uman la peste 2000 de ani de la acea presupusă lămurire cosmică? Sunt îngerii atât de bătuți în cap încât n-au înțeles nici acum ce și cum e treaba despre Lucifer? Așteaptă Dumnezeu din partea omului însuși vreo sfințenie oarecare ca să-l poată salva definitiv? Este Lucifer cumva nemuritor prin sine însuși? Pentru orice om sănătos la cap răspunsul la aceste întrebări cred că ar trebui să fie negativ. Atunci? De ce mai durează suferința umană și a naturii în general? De ce nu se sfârșește totul odată, dacă scopul suprem al experimentului uman a fost atins - presupusa descoperire a caracterului luciferic în fața îngerilor? 

   Adevărul este că nu știm mai nimic. Probabil că mai există planete „căzute în păcat ” care trebuie salvate, la fel ca Terra. De ce nu? Probabil că există un pact secret între Dumnezeu și diavol în ce privește suferința umană, la fel ca la Iov, despre care nu știm nimic. Probabil că Dumnezeu s-a răzgândit și ne-a abandonat ca specie, după ce i-am omorât fiul. Există o serie întreagă de probabilități, despre care putem doar să speculăm. Cert este doar că teribila suferința umană continuă. Că nu ne putem sustrage ei sub nicio formă. Că ea lovește absurd și aleatoriu pe oricine, „chiar și pe cei aleși”, iar uneori mai mult pe ei decât pe cei răi, potrivit Psalmistului și experienței de viață. Cert este că totul pare un haos de neoprit și că totul este deșertăciune. Cert este că Dumnezeu tace dureros, de mii și mii de ani, la strigătul teribil al suferinței umane. Cert este că din această cauză unii, precum Bart Ehrman, își pierd credința și devin agnostici. Cert este că… oricum ai învârti disperat termenii complicați ai ecuației suferinței, DUMNEZEU ARE O PROBLEMĂ. 

    Poate că problema aia e timpul. Sau Lucifer. Sau însăși condiția sa de zeu. Nu știm. Dacă nu ar avea o problemă, ar fi toate frumoase și la locul lor. Dar nu sunt… și știm bine că nu sunt. Cel puțin ăsta este unul din puținele lucruri pe care îl știm…