Evanghelia după Darwin ( III )

     Prin definiție, orice creștin creaționist va refuza cu îndârjire să recunoască faptul că povestea biblică a Genezei, cel puțin primele sale 11 capitole, este doar un mit antic. În treacăt fie spus, cercetătorii independenți au mari semne de întrebare chiar în ceea ce privește existența patriarhilor Avraam, Isaac și Iacov, ca să nu mai vorbesc despre potopul biblic universal sau exodul evreilor din Egipt, care sunt infirmate cu siguranță de către cercetători din diferite ramuri științifice. Dar să revin la raportul biblic al creațiunii. Cum putem ști dacă el este redarea exactă a evenimentelor facerii sau dimpotrivă, doar o poveste antică cu diferite elemente mitologice împrumutate de la alte popoare? 

    Geneza ca mit

     Extrem de puțini creaționiști sunt familiarizați cu noțiunea de mit. Mitul este considerat de ei drept o minciună, un fals grosolan care nu merită nicio atenție. În aceeași măsură, ateii resping în întregime biblia, considerând-o drept o carte mitologică, scrisă de niște păstori nomazi din epoca bronzului care divinizau forțele naturii și nu aveau niciun fel de cunoștințe științifice. În realitate, mitul nu este o minciună desăvârșită, ci redarea fabuloasă a unei realități care se pierde în negura timpului, potrivit lui Mircea Eliade. Mitul narează o istorie sacră; ori tocmai pentru că este sacră, narațiunea trebuie să facă musai referire la ființe supranaturale, divine, mitologice: zei, îngeri, demoni, uriași, animale ciudate preistorice, etc.

   Miturile creaționiste sunt etiologice, adică încearcă să furnizeze o explicație despre origini, fie a spațiului sacru ( cosmosul sau pământul ) fie a ființelor care îl populează. Ele au ca subiect întrebări extrem de semnificative pentru societățile care le împărtășesc, descoperind altora vederea lor asupra lumii și cadrul care oferă o identitate de sine unei anumite culturi într-un context universal. Nu e de mirare, de aceea, că Geneza este nu numai optica iudaică asupra originilor lumii și cosmosului, ci și ( în mod neapărat !! ) istoria sacră a poporului iudeu însuși. Cu alte cuvinte, Geneza din Torah ebraică, la fel ca orice alt mit creaționist, dă o legitimitate și o identitate națională diferitelor triburi ale lui Israel și în același timp o obârșie sacră a acestora: Adam este, în cele din urmă, nici mai mult nici mai puțin decât strămoșul ultim al evreilor. Astfel, triburile nomade de păstori semiți din secolele 15-12 î.H, complet lipsite de importanță pentru marile puteri ale vremii, capătă subit o ascendență sacră: „ noi nu suntem fitecine… ci tocmai tribul ales al zeului suprem”. 

    În altă ordine de idei, povestea iudaică despre origini este îmbibată cu elemente mitologice babiloniene, mai concret din Enuma Elish. Ambele povestiri ( Geneza 1 și EE ) încep cu menționarea unor ape primordiale unde predomină haosul, mai înainte ca orice altceva să fie creat ( chiar soarele, luna sau celelalte stele!!). În ambele există un firmament sub formă de cupolă care separă apele de dedesupt de cele de deasupra, și ambele culminează cu crearea omului. Ambele dau creației o conotație de templu sacru în care locuiește desigur zeul creator. În Geneza 2, cealaltă poveste biblică despre creație - (deoarece sunt două, scrise de surse diferite într-un limbaj diferit!!) EE și-a lăsat de asemenea amprente: ambele încep cu o serie de declarații despre ce nu exista atunci când a început creația; EE are un izvor la momentul începerii creației iar în Geneza 2,10 un râu iese din Eden și se împarte în alte patru; în ambele zeul creează mai întâi omul, apoi animalele și vegetația care să-l servească. Sunt acestea doar simple coincidențe?

   Geneza 1-11 are elemente extrem de apropiate de un alt mit mesopotamian al creației, Atra-Hasis, în care pot fi găsite alte paralele: grădina Edenului și rolul primului om în grădină, crearea omului dintr-un amestec de țărână și substanță divină, șansa la nemurire ( !!! ), apariția uriașilor pe pământ, potopul ( tableta III din Atra-Hasis a fost preluată și adaptată într-un alt mit celebru mesopotamian, Epopeea lui Ghilgameș ). Cosmosul creat în prima povestire a creației biblice ( Gen 1.1 - 2:3 ) denotă asemănări izbitoare cu felul în care este construit cortul din pustie al lui Moise ( Exod 35 -40 ), care a fost prototipul templului de la Ierusalim și centrul închinării la Yahwe. Din  această cauză, și pentru că alte mituri mesopotamiene sau sumeriene culminează cu construcția unui templu-reședință a zeului suprem, Geneza 1 poate fi interpretată ca o descriere fabuloasă a construcției cosmosului drept casă a celui Prea Înalt, al cărui templu de la Ierusalim îi servește drept reprezentanță pământească. 

   Grădina Edenului 

    Povestea despre grădina Edenului apare în sursa iehovistică a ipotezei documentare și este datată undeva în jurul anilor 500 î.H. Ea începe cu expresia „ în ziua în care Dumnezeu a făcut cerurile și pământul ” , foarte asemănătoare cu introducerile miturilor babiloniene despre creație. Dumnezeu îl pune pe om în această grădină și-i acordă stăpânire asupra întregii creații. În această grădină i se oferă, pe lângă toate plăcerile Edenului, șansa de a deveni nemuritor, dacă mănâncă dintr-un pom al vieții. Numai că motivul pomului vieții îl întâlnim și în Epopeea lui Ghilgameș: acolo eroului central, Ghilgameș, i se dă de asemenea o plantă a nemurii. În mod cel puțin curios apare și acolo șarpele ca personaj malefic, numai că în mitul babilonian șarpele fură planta respectivă, bărbatul fiind condamnat inevitabil la moarte. Din nou se merită întrebarea: doar simple coincidențe cu Geneza 2?

    Prima femeie este creată pentru a fi „ ezer kenegdo” - un termen foarte dificil de tradus - al bărbatului. „ Kenegdo” înseamnă „ alături de, opusul, replică, echivalent ”, etc … iar „ezer” o activă intervenție în favoarea primei persoane, bărbatul. Așa cum Dumnezeu dă numele elementelor cosmice din prima poveste a creației, tot la fel bărbatul ( care este stăpân peste creație ) dă nume animalelor și tuturor speciilor de plante și păsări, ba chiar și femeii, în cea de-a doua. Iar acest lucru se întâmplă pentru ca să consfințească pentru totdeauna rolul autoritar al bărbatului asupra femeii. Trăim într-o societate profund patriarhală, nu-i așa?

    Pot fi toate aceste elemente din Geneza rupte din contextul lor mitologic original ( babilonian, mesopotamian, sumerian, egiptean, etc)? Este onest să afirmi că imperii uriașe, cu un aparat logistic impresionant  și cu o influență intelectuală remarcabilă la vremea aceea ( să nu uităm că „haldeii” erau vestiți pentru cunoștințele lor astronomice, de exemplu), s-au inspirat din credințele sclavilor evrei pentru miturile lor, sau mai degrabă invers? Având în vedere robia de aproape două generații a iudeilor în Babilon, și rapida asimilare a limbii, obiceiurilor și datinilor babiloniene de către iudei, nu este cu mult mai probabil împrumutul mitologic de la babilonieni în ce privește creația? Babilonul, orașul- capitală a lumii, udat de jur împrejur de canalele artificiale ale râului Eufrat, cu celebrele sale grădini suspendate ale Semiramidei în care regele Nabucodonosor se consideră pe sine stăpânul nemuritor al lumii, nu este oare adevărata sursă de inspirație pentru grădina Edenului? Motivul atât de întâlnit în lumea antică al pomului vieții ( vezi visul lui Nabucodonosor din Daniel 4), al plantei magice care asigură nemurirea ( Epopeea lui Ghilgameș) nu sunt ele mai degrabă sursele mitologice din care se inspiră autorul/autorii Genezei? 

    Conflictul literal/simbolic al citirii Genezei 

     Să presupunem însă, la fel ca în matematică atunci când avem de-a face cu o ipoteză, că noi evoluționiștii ne înșelăm atunci când pledăm pentru o înțelegere simbolică a Genezei, pentru o Geneză ca mit, și nu ca istorie reală. Prin urmare, dacă noi susținem că Adam și Eva, creația în 7 zile, grădina Edenului, cei doi pomi din grădină sau șarpele ( cu alte cuvinte întregul raport al creației !!!) sunt doar elemente mitologice ireale, atunci înseamnă că o citire literală a textului, preferată de creaționiști, ar trebui să privească toate acestea ca fiind reale, ca o istorie concretă a vieții și cosmosului. Iar orice creaționist ar trebui să răspundă fără întârziere ceva de genul: da, absolut totul în Geneza 1 și 2 trebuie privit ca literal! Ei bine, stupoare: creaționiștii nu vor răspunde niciodată cu toată inima că totul în Geneza trebuie citit și înțeles literal! Iată ce vor spune ei, după caz:  

  - Dumnezeu nu s-a odihnit literal de toată munca sa  din cele 6 zile ale creației, ci doar simbolic…

  - Șarpele a fost blestemat să se târască și să mănânce țărână, dar nu trebuie să înțelegem asta literal în ceea ce privește a doua parte a blestemului. 

  - Soarele, luna și stelele nu au fost create chiar în ziua a patra, ci doar atunci au fost văzute pe firmament.

  - Nu trebuie să înțelegem literal că pământul exista anterior soarelui  (dacă ar accepta așa ceva ar deveni imediat penibili ).

  -  Sămânța femeii care nimicește capul șarpelui sunt niște elemente care trebuie neapărate înțelese simbolic, referindu-se de fapt la Mesia  (complet aiurea, hristologie și soteriologie în grădina Edenului?!?) 

  - Nu trebuie să înțelegem literal că plantele și pomii au fost creați în ziua a treia, înainte de crearea soarelui ( din nou, dacă ar accepta aceasta, ar fi pur și simplu penibili ). 

  - Nu trebuie să înțelegem cele 6 zile ale creației ca fiind literale, ci ca lungi ere geologice ( creștinii OEC )...

   And the show goes on, and on, and on… Dintr-o dată, în mod nejustificat, ei încep să jongleze după bunul plac cu textele biblice, mai bine zis după doctrina bisericii din care fac parte, și să înceapă să sorteze ce este literal din Geneza 1 și 2 și ce este simbolic. Iar criteriile de interpretare au la bază pur și simplu o hermeneutică după ureche, originară din evul mediu sau epoca victoriană ( adventiștii ), care au ca bază orice, numai o exegeză serioasă a textului biblic original nu. Poate prezenta încredere cineva care alege după cum îi convine care element dintr-o povestire este real și care este simbol? Poate prezenta încredere o teologie creștină care este împărțită în nenumărate variante diferite de interpretare a raportului creațiunii? 

    Imaginați-vă că sunteți un detectiv criminalist și ascultați martorii unui accident de circulație, care a degenerat ulterior într-o încăierare generală. Ce fel de concluzie ați trage ca specialist dacă fiecare martor ar povesti ceva diferit, în funcție de momentul în care au ajuns la locul accidentului? Nu ați prefera mai degrabă să vă uitați la urmele de frână, la unghiul de impact, la caroseria deformată a mașinilor, să calculați viteza lor, să observați semnele de circulație? Într-un cuvânt, nu v-ar interesa mai degrabă faptele, dovezile, lucrurile care pot fi cercetate empiric, independent de ceea ce spun martorii, sau chiar cei implicați în accident? Așa ar proceda orice detectiv onest în căutarea adevărului. În niciun caz nu ar trage concluzii doar din intervievarea martorilor. Personal sunt pățit în acest sens și știu cât de catastrofal este să tragi concluzii în mod precipitat, doar pentru că una dintre variante ți se pare mai reală… A acorda orbește încredere vreunui martor, fără ca în schimb să ții cont de fapte și dovezi, este un act iresponsabil. Ei bine, prietenii creaționiști refuză insistent să ia în considerare faptele și dovezile care arată neîndoielnic spre evoluția formelor de viață pe Terra. Ei doresc să creadă doar un singur martor „ocular” al creației, Geneza, care în realitate nu a fost niciodată la locul „accidentului”, ci este produsul tradiției orale milenare umane. Nu este trist că prietenii creaționiști  întorc instantaneu spatele acestor dovezi, oricare ar fi ele, alegând să creadă orbește doar în mărturiile martorilor, adică miturile? Nu este lipsit de fair-play că la baza concluziilor lor despre viață și lume stă exclusiv textul biblic, adică mentalitatea și concepția câtorva păstori de capre de acum 2500-3000 de ani, care considerau că în spatele oricărui fenomen al naturii este Dumnezeu?

   O înțelegere simbolică a Genezei, care portretizează ruperea lui Homo Sapiens modern de condiția arhaică de vânător și culegător, în care nu trebuia decât să-și întindă mâna ca să culeagă roadele naturii, este mult mai fiabilă realității istorice decât cea literală. Pomul cel atât de blamat al cunoștinței binelui și răului ar putea reprezenta foarte bine prima scânteiere a rațiunii, a conștientizării sinelui, a cunoașterii mediului înconjurător și a observării diferențelor fundamentale dintre el, Homo Sapiens, și restul animalelor. Pomul magic al vieții este of-ul neîncetat pentru condiția prezentă și speranța neperisabilă pentru o zi de mâine mai bună. Izgonirea din Edenul plăcerilor și al huzurului ar putea semnifica sfârșitul condiției de nomad și revoluția agriculturii de acum 10 000 de ani. Adică transcenderea într-un mod de viață mai dificil, sedentar, mai complex, plin de corvoadele muncii la câmp. Blestemarea femeii ar putea fi legată de apariția pentru prima dată a societății și mentalității patriarhale, în care stăpânul absolut este bărbatul, iar femeia este unealta de procreat, de unde și durerile biblice ale nașterii ( apropo, aceste dureri atroce sunt cauzate de dilatarea uriașă a bazinului femeii în timpul nașterii, pentru ca fătul să iasă din uter; să înțelegem că „ înainte de păcat ” acest fenomen ar fi fost total lipsit de dureri??). Blestemul pământului cu spini și mărăcini nu trebuie înțeles ca pe o nouă creație deviantă, ca o măsură punitivă a vreunui zeu mânios, ci ca pe o conștientizare a noii condiții umane în care supraviețuirea este asigurată în funcție de cât transpiri la muncile câmpului. 

   Interpretarea aceasta simbolică este favorizată în mod deosebit de veșnica înclinație umană de a se văita de prezent și a idealiza în mod permanent trecutul. În orice epocă ar trăi, chiar și în cea ultramodernă atât de binecuvântată de avantajele tehnologice și drepturile omului de tot felul, tot se va mai găsi cineva care să se plângă de prezent, considerând că era mai bine … în trecut. Edenul rămâne mereu și mereu  grădina interzisă, unde îngerii cu săbii de foc ( trecerea inexorabilă a timpului ) împiedică accesul în casa fericirii, a nevinovăției preistorice și a abundenței de tot felul. Și de ce acum nu mai este abundență și inocență? Deoarece omul, dintr-o dată, este stăpân peste natură, o exploatează, îi secătuiește resursele, ucide animalele în mod nejustificat, o pârjolește și o dată cu asta se învrăjbește cu sine și cu semenul său, de asemenea în căutare de resurse naturale. Și atunci… de-abia atunci, realizează că este gol, lipsit de speranță, și într-o continuă fugă după vânt. Atâta timp cât trăia în comuniune cu natura, fiind una cu ea, gol „fără să-i fie rușine”,  vânând doar pentru a-și potoli foamea, omul era doar un alt Homo din familia hominizilor. Când însă a început să realizeze că poate să-și supună natura, când a început să cunoască și mai ales să se cunoască pe sine, omul a devenit Homo Sapiens, pierzându-și prin asta inocența inițială, și odată cu ea fericirea edenică. Homo Sapiens era izgonit din Edenul fără griji de până atunci. 

   ( va continua )