marți, 19 mai 2015

Evanghelia după Darwin? ( II )




Ce este o teorie științifică? 

     În afara lumii științifice, cuvântul „ teorie” desemnează ceva nesigur, neverificat, ceva ce poate semnifica o simplă opinie a cuiva și nimic mai mult. Din păcate, atunci când avem de-a face cu teorii științifice, prea de multe ori se întâmplă ca oameni religioși sau pur și simplu ignoranți să confunde lucrurile, spunând despre teoriile științifice că sunt doar simple „ teorii ”, adică ceva incert până la urma urmei. În realitate, lucrurile stau exact invers atunci când vine vorba despre știință. Să mă explic. 



   Când un savant observă în mod repetat un anume fenomen, începe să se întrebe: „ De ce observ acest lucru că se repetă?” sau „ Se întâmplă asta mereu, sau este doar o simplă coincidență?” În funcție de fenomenul observat, savantul respectiv mai întâi propune o ipoteză. Acea ipoteză este supusă ulterior de acel savant sau de un grup de savanți, unui experiment care să o testeze . După foarte multe repetări ale experimentului, se poate observa dacă prezicerile făcute de ipoteza respectivă au fost întotdeauna împlinite așa cum se aștepta savantul respectiv, sau nu. În cazul afirmativ, și dacă rezultatele au fost întotdeauna aceleași, ipoteza respectivă devine deja o teorie, adică ceva sigur, dovedit și demn de încredere. Avem așadar mai multe etape în cadrul transformării unei ipoteze într-o teorie științifică:

 1. Observație
 2. Ipoteză
 3. Predicție
 4. Experiment
 5. Analiză a rezultatelor experimentului
 6. Confirmare sau infirmare a ipotezei

    Cu alte cuvinte, pentru ca o ipoteză să poată deveni o teorie științifică, ea trebuie neapărat să facă preziceri care să se împlinească cu acuratețe, iar rezultatul să fie mereu același! Cum știm că teoria gravitației este o teorie? Prin faptul că, fără excepție, corpurile cu masă mai mare atrag corpurile cu masă mai mică. Cum știm că teoria relativității speciale este o teorie? Prin faptul că întotdeauna viteza luminii este constantă. Și lista nu se termină deloc aici… Iată în continuare caracteristicile unei teorii științifice:

 1. este testabilă: se supune unei cercetări științifice prin experiment.
 2. este replicabilă: permite ca experimentul respectiv să poată fi realizat și de alții. 
 3.  este stabilă: Rezultatele obținute în diferite experimente, realizate de diferite persoane, să fie mereu aceleași. 
 4. este simplă: să poată fi redată prin ecuații sau formulări simple, pe înțelesul oricui, dar să conțină în același timp complexitate și profunzime.
 5. este consistentă : trebuie să se potrivească cu alte teorii mai vechi, fără ca să le anuleze sau contrazică în mod evident, chiar dacă poate apărea informație adițională nouă, de natură să completeze imaginea de ansamblu în domeniul respectiv. 

   Uneori, teoriile științifice pot fi îmbunătățite de-a lungul timpului prin descoperiri noi, ceea ce nu înseamnă automat că în forma originală au fost greșite, ci  doar incomplete ( exemplu: universul static, de tip ceasornic al lui Newton vs. universul dinamic al lui Einstein, unde timpul și spațiul sunt noțiuni relative ). Acest lucru este foarte important de reținut, deoarece cu teoria evoluției s-a întâmplat exact același lucru ( ereditatea prin amestec a lui Darwin a fost infirmată de legile lui Gregor Mendel, părintele geneticii). Alteori, două teorii științifice pot fi unificate într-una singură, ca de exemplu electricitatea și magnetismul fiind două fețe ale aceleiași monede: electromagnetismul. Atunci când prezicerile unor teorii diferite par să se contrazică între ele, acest lucru este rezolvat de descoperiri științifice ulterioare, care fac ca ele să rămână totuși în picioare ( de exemplu, descoperirea fuziunii nucleare din soare în sec. 20 a rezolvat dilema legată de insuficiența energetică a soarelui de-a lungul sutelor de milioane de ani ai evoluției, dilemă din sec.19, șamd). 

   Cert rămâne însă un lucru: clasa științifică, spre deosebire de cea religioasă, nu funcționează pe premize speculative și credință în ceea ce nu se vede, ci pe experimente și observații empirice care conduc la certitudini. De aceea, teoriile științifice nu sunt o joacă de oameni necredincioși, care vor să-l scoată pe Dumnezeu din ecuații și să distrugă credința creștină. Așa ceva este o prostie și conspiraționism absurd. Ceea ce face în laborator omul de știință pornește de la raționamente concrete și are de-a face cu rațiunea, cu intelectul și cu dovezile, și nu cu sentimentele sau emoțiile, precum în lumea religiei. De aceea, chiar dacă concluziile oamenilor de știință ne pot răni sentimentele religioase, ele nu devin prin asta automat un fals. E ca și cum ai spune că, deoarece Galilei sau Copernic au descoperit validitatea sistemului heliocentric și falsitatea celui geocentric, Dumnezeu ne-a mințit, deoarece în biblie el ne spune că soarele se mișcă în jurul pământului( sau cel puțin … așa a crezut biserica timp de 1900 de ani tocmai datorită bibliei!…). Sau că , prin faptul că mai întâi Newton iar apoi Einstein ne-au dovedit că ceea ce ține pământul fix în spațiu este legea gravitației și nu Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu ne-a mințit, deoarece biblia ne spune în mod clar că „ Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va mișca ( Psalmi 104,5 KVJ ). 

   A înțelege biblia în mod literal atunci când avem de-a face cu chestiuni de natură științifică a constituit dintotdeauna un handicap major pentru progresul științei, pentru iluminare intelectuală și înțelegerea realității. De ce ar fi acest lucru valabil doar  în ceea ce privește îndelungata dezbatere din evul mediu heliocentrism/geocentrism, și nu și în ceea ce privește și actuala dezbatere evoluție/creație? 

   Problema de fond: interpretarea bibliei

   De fapt adevărata problemă nu este înțelegerea felului în care funcționează știința și modul în care se nasc teoriile științifice moderne. Nu este de asemenea nici mult invocata scuză că savanții atei interpretează dovezile într-un fel, iar savanții creștini în cu totul alt fel. Scuza că teoriile științifice nu pot fi „ verificate ” de noi, cei laici, deoarece noi nu dispunem de telescoape sau laboratoare, este de asemenea absolut puerilă ( pe considerentul acesta avem dreptul să ne îndoim de orice teorie științifică, de la modelul heliocentric și până la existența forței gravitației, existența atomilor sau a undelor electromagnetice care stau la baza telecomunicațiilor, etc, etc). Ci adevărata problemă este una de ordin sentimental: nu dorim în ruptul capului să acceptăm realitatea, dovezile, faptele științifice, deoarece acest lucru ne obligă să renunțăm definitiv la idolul nostru favorit: biblia. Mult mai preferabilă este interpretarea literalistă fundamentalistă a bibliei, deoarece ea conferă speranță și liniște interioară. Și la urma urmei, cum spunea literalmente teologul adventist Florin Lăiu, „ lua-l-ar dracu de adevăr, dacă adevărul ăsta este evoluția!” Preferăm să credem o minciună, deoarece ea este frumoasă și dă un sens vieții. Nu ne interesează adevărul. Ba chiar ne sperie. 

     Așadar, într-o discuție dintre un evoluționist și un creaționist pentru cel din urmă nu contează muntele uriaș de dovezi din diferite discipline științifice care arată neîndoielnic direcția către evoluția vieții pe Terra. Ci atașamentul său față de biblie, pe care o numește „ cuvântul lui Dumnezeu”. Dacă în Geneza stă scris că soarele a fost creat în ziua a patra, astronomia este o prostie și biblia trebuie înțeleasă literal ( iar cei de la Answer in Genesis vor veni cu o poveste „științifică” de tot plânsul pentru ca să îți confirme că soarele a fost creat după Terra!!!). Dacă în Geneza scrie că toate speciile de animale și plante au fost create în doar 2 zile, nu contează datări radiometrice, fizică, chimie, genetică, paleontologie și multe alte discipline științifice. Ele sunt prostii. Trebuie crezută literal doar biblia. Dacă în Geneza scrie că Dumnezeu a pedepsit întreaga creație cu moarte, durerile nașterii și truda zilnică pentru un simplu act de nesupunere al unei singure specii, la ce să ne mai folosim rațiunea, ca să ne punem întrebarea „ Ei bine, și ce a vrut să demonstreze cu o asemenea severitate exagerată? Spre binele cui? ”. Preferabil este doar să credem orbește, fără rezerve, fără să ne punem întrebări, textul antic biblic. 

   Am avut acum câțiva ani pe blog un serial extrem de elaborat ( False soluții la false probleme ) în ceea ce privește deficiențele literalismul biblic, un serial alcătuit chiar de un fost teolog adventist pe nume Ovidiu Iovanel, exclus din biserică din rațiuni dogmatice. Argumentele lui sunt, cred eu, copleșitor de convingătoare pentru orice om cu mintea deschisă. Problema de fond pe care o întâlnesc însă mereu și mereu la creaționiști este aceea că le este frică să aibă o minte deschisă, renunțând la interpretarea literală a textului biblic, și înțelegând că el este doar expresia culturii și mentalității umane a timpului respectiv, și nu o revelație divină. Posibilitatea ca porțiuni ale bibliei să fie doar simplă literatură religioasă, doar produsul culturii arhaice din neoliticul târziu, atunci când a fost descoperită agricultura și au fost domesticite animalele, ei o exclud cu teamă și oroare. Motivul? Nu ar mai avea nicio temelie de care să se prindă în ceea ce privește confortul lor spiritual. Așa că mai bine o temelie falsă, dar împopoțonată de la început și până la sfârșit cu o speranță frumoasă și un sens al vieții. 

   Concordismul și roadele lui: OEC, evoluționism teist, ID

      Unii creștini mai capabili intelectual, din dorința de a împăca descoperirile științifice referitoare la evoluție cu biblia, au recurs la ceea ce se numește concordism. Astfel au luat naștere curente de gândire diferite de creștinismul mainstream, curente care încearcă să interpreteze textul biblic antic de o manieră conformă cu realitatea arătată de științele evolutive:

 1. OEC ( Old Earth Creation) - afirmă implicarea divinității în crearea vieții pe Terra în mod punctual, de-a lungul a foarte mari perioade de timp geologic.
 2. Evoluționismul teist - recunoaște mecanismele darwiniene prin care viața a evoluat pe Terra, acceptă strămoșul comun al oricărei ființe vii, dar crede că procesul evoluției vieții a fost unul ghidat de o inteligență, chiar dacă nici ei nu pot spune exact cum. 
 3. Intelligent Design - recunoaște mecanismul variațiilor, al mutațiilor și al selecției naturale, dar neagă faptul că selecția naturală este cauza varietății uluitoare între specii, punând la îndoială arborele vieții lui Darwin și afirmând în schimb că raportul fosil din Cambrian arată spre o explozie a vieții ciudată, cu apariția subită și concomitentă a diferitelor Phylum-uri ( trad aproximativă: soiuri) de animale. 

   Deși interesante de analizat, iar unele dintre ele cu argumente care par foarte puternice ( mai ales în tabăra ID ), punctul slab al acestor curente de gândire este că nu îndeplinesc condițiile necesare enumerate mai sus pentru a fi denumite teorii științifice sau știință, de unde și scepticismul adevăraților oameni de știință vis-a vis de ele și evitarea de a le încadra în programa școlară de educație. Printre altele, defectul ID este acela că nu poate face niciun fel de predicții ca să poată fi numită o teorie, iar evoluționismul teist nu poate demonstra în mod concret în ce a constat „direcția” dată de vreo divinitate a procesului evolutiv. În ce privește OEC, este evident că ei nici măcar nu emit pretenția de a se constitui în vreun fel de formulare științifică, din moment ce actul creației în sine nu poate fi repetat în vreun laborator. 

    Numitorul comun al tuturor acestor curente de gândire este recursul la implicarea unei divinități ( sau a unor agenți extratereștri inteligenți la urma urmei ) în procesul apariției vieții, care nu poate fi dovedit, ci în cel mai bun caz doar dedus logic. Problema este așa-numitul apel la „ the God of Gaps ”: tot ceea ce nu înțelegem sigur este mâna lui Dumnezeu. Dar acest recurs s-a dovedit a fi falimentar în știință în ultimele două secole ( oamenii au crezut că în spatele ploii și grindinii este un zeu. Apoi au crezut că în spatele mișcării planetelor sunt niște zei. Apoi că în soare este un zeu care pune continuu cărbuni pe foc… șamd ). De fiecare dată când știința avansa și cucerea un teritoriu necunoscut, efectul imediat era acela că zeul respectiv era împins mai departe, apoi și mai departe, până când astăzi a ajuns să fie, în cel mai bun caz, în afara universului vizibil. Recursul la „ God of the Gaps ” și-a dovedit inutilitatea mereu și mereu, pe măsură ce știința a avansat în înțelegere. În plus, a postula o mână divină acolo unde nu înțelegi ceva este sinonim cu a te opri din cercetarea științifică: ce rost mai are să studiez, dacă acolo este însuși Dumnezeu? Dacă știința ar fi funcționat astfel, astăzi încă am mai trăi în plin ev mediu, crezând că fulgerul este mânia vreunui sfânt din ceruri…

    Studiind minuțios, rând pe rând, propunerile acestor curente de gândire creștine, mi-am dat seama că efortul de a împăca într-un fel sau altul textul biblic cu teoriile științifice este inutil și pe alocuri chiar penibil. Inutil deoarece orice efort de a-i trezi la realitate pe fundamentaliștii biblici este sortit din start eșecului. Iar penibil deoarece biblia nu este știință. Full Stop. A trage concluzii științifice despre evoluție sau originea vieții din Geneza e ca și cum ai încerca să faci astronomie din poezii de-ale lui Eminescu gen „ La steaua care a răsărit ”. Să fim serioși. Nu merge. Geneza vorbește clar despre o grădină, despre un Adam și o Evă istorici, despre un păcat originar al neascultării prin care toată creația a fost pedepsită. Știința demonstrează clar că toate astea sunt doar mituri iudaice, preluate de creștini. Cum să împaci visarea cu realitatea? O fi visul foarte frumos, e adevărat. Dar el rămâne întotdeauna doar un vis…

   Dar de ce sunt așa de sigur acum că Geneza biblică este doar o poveste frumoasă? Nu ne putem înșela grav la rândul nostru, cei care credem în evoluție, în acest sens? Cum putem deosebi mitul de istorie și visarea de realitate? Despre aceasta.. în articolul următor. Până atunci să mai menționez doar faptul că dovezile, plus echilibrul care cred eu că mă caracterizează în cercetare, m-au împins să devin agnostic, respingând rând pe rând variantele neo-creștine amintite mai sus. Nici evoluționist teist, nici creștin, nici ateu, nici susținător înfocat ID. De ce agnostic? Deoarece consider că este singura opțiune intelectuală onestă atunci când ești serios în fața argumentelor tuturor părților implicate în dezbatere. Nu doar a acelei tabere favorizată de inima ta…

  ( va continua )


3 comentarii:

  1. Imi place foarte mult cum scrii, fluent, logic, genul lui Marin Preda...nu poti sa lasi cartea din mana pana nu o termini. Apropos, ar trebui sa mai scrii o carte. Si confratele LazyPawn (http://lazypawn.com/) e interesant, insa nu are nici pe departe talentul tau. Plus ca el este inversunat iar inversunarea strica.
    Asadar pot citi cu placere si lucruri cu care nu sunt de acord. Cand un om se declara agnostic, ateu, ID...ma face sa rad. Toti trag cu dintii sa dovedeasca (cui?) ca nu exista D-zeu. Sau ca e un D-zeu foarte indepartat de lumea noastra. OK, hai sa zicem ca nu exista D-zeu. Dar diavol, dragii mei colegi, diavolul exista? Daca nu credeti in existenta lui va sfatuiesc sa va duceti la o manastire si sa asistati la o slujba de exorcizare. Sa vedeti cum vi se face pielea de gaina si cum nu stiti pe unde sa mai fugiti de frica. Eu am vazut asa ceva. Si sa nu-mi veniti cu bla bla-uri gen epilepsie, schizofrenie etc. http://suspans.ro/literatura/opinii/despre-posedare-si-exorcism
    Te cred si eu ca e usor sa te declari ateu cand esti in putere, dar ce te faci cand imbatranesti si vin necazurile peste tine? Ce te faci in pragul mortii cand il vezi pe dl Dracu si nu mai stii pe unde sa scoti camasa? O sa strigi ca Iulian Apostatul..."m-ai invins Nazarinene!". Numai ca atunci, va fi prea tarziu.
    Iar daca exista diavolul, s-ar putea sa existe si D zeu...nu credeti?

    RăspundețiȘtergere
  2. Personal nu sunt ateu, Harry. Sper că nu te-ai referit la mine. Sunt doar un liber-cugetător, care citesc tot ce prind, în limita timpului disponibil. Ori tocmai această informație provenită și din alte surse decât cele creștine e suficientă ca să te pună pe gânduri. Eu nu vreau să dovedesc nimănui nimic...am trecut de mult de faza aia. Ci doar să pun cititorii mei la curent cu ceea ce citesc și cu dilemele care rezultă din ceea ce citesc. Un fel de talk-show în scris pe teme filozofice/religioase. Sper că te-am lămurit.

    Cât despre ateul care atunci când îmbătrânește devine credincios la gândul că se apropie ceasul morții... sorry, dar ăla nu a fost ateu autentic niciodată. Adică... FRICA SĂ TE DETERMINE SĂ-ȚI SCHIMBI CONVINGERILE? Frica de moarte? E o pocăință curată asta? Sper că realizezi că e doar un sentimentalism ieftin, și atat. Dacă există vreun Dumnezeu, mi-ar place ca să fie rațional, să se poată descoperi pe sine într-un mod coerent și logic, chiar dacă folosește iubirea ca armă. Nu să lase în natură sute și sute de semne clare care arată spre evoluție, dar să fie supărat pe atei că ei cred în evoluție, de ex. Să fie un Dumnezeu care se descoperă cuiva fără atâtea implorări și misticism, dacă individul care îl caută este SINCER. Ori... cu părere de rău o spun, Dumnezeu nu se descoperă astfel și de cele mai multe ori nu se descoperă personal, luând forma unui om, de ex. Evită dialogul cu rasa umană... și tot ce avem la îndemână sunt experiențe personale mai mult sau mai puțin subiective ale oamenilor credincioși. Ce are însă cu cei necredincioși? Lor de ce nu li se descoperă, dacă-i iubește pe toți, și dacă Isus i s-a revelat după înviere ȘI lui Toma necredinciosul? De ce tace Dumnezeu în privința teodiceei? Sunt întrebări pertinente, zic eu.

    Fiecare dintre noi ne însușim anumite titulaturi spirituale ( atei, agnostici, credincioși ) în funcție de mediul în care am crescut și care ne-a educat. Există și excepții, ca mine care am trecut de la o credință puternică la agnosticism, dar ele sunt mult mai rare și se datorează multitudinii de surse din care te hrănești intelectual. Desigur că dacă ești ortodox și te hrănești exclusiv din surse ortodoxe, lumea văzută prin ochii unui neoprotestant e o prostie, de ex. Sau invers. Dar ptr mine asta nu înseamnă echilibru și onestitate intelectuală. A avea așa ceva presupune cercetarea TUTUROR informațiilor din TOATE sursele care există, compararea argumentelor și cântărirea dovezilor ( dacă stau în picioare sau nu ). De-abia apoi... zic eu... poți să te pronunți în mod onest.

    Părerea mea, de aceea, este că NU ȘTIU dacaă există vreun Dumnezeu, și cu atât mai puțin dacă este binevoitor rasei umane, un Dumnezeu al iubirii sau complet dezinteresat de microbii ăștia de noi. Nu știu dacă este unul transcendent sau imanent. Nu știu dacă este unul atotputernic sau limitat de anumite circumstanțe și legi. Și nu știu deoarece, repet, sunt onest față de informațiile pe care le am, și care nu provin dintr-o singură sursă.

    Mi-ar place ca să existe un DUmnezeu atotputernic, și mi-ar place ca să fie unul iubitor, grijuliu față de rasa umană. Dacă așa este, te provoc cu o întrebare: de ce mai îl îngăduie pe diavol sau pe diavoli să-și facă de cap pe planeta asta, chinuind oameni sărmani, dacă diavolul e la rândul său o creatură a lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este șeful atotputernic? Care este rostul agoniei rasei umane, la 200.000 de ani de la apariția pe planetă a lui Homo Sapiens?

    RăspundețiȘtergere
  3. Dacă noaptea n-ar veni
    Cum am preţui noi zorii?
    Dacă răul nu ar fi,
    Cine oare ar mai şti
    Să gândescă a priori?

    Dacă moartea n-ar tăia
    Sufletele cu-a ei coasă,
    Oare ar mai exista,
    Chiar şi-n lumea asta rea,
    Zâna bună şi frumoasa?

    Dacă nu l-aş mai vedea
    Pe Hristos bătut in cuie,
    Aş lua lut cu mâna mea
    Şi cu dalta l-aş săpa
    Şi aş face o statuie.

    Nu stiu la modul absolut care este sursa raului. Dar ca raul este si o sursa de progres (spiritual) pot vedea. Sti cum se spune, rau cu rau dar mai rau e fara rau. Paradoxal diavolul ne poate ajuta sa ne mântuim, sa ne descoperim sensul vietii.

    "Toate darurile inchise in destinul nostru sunt ingradite cu suferinte si numai la atatea daruri ajungem, prin cata multime de suferinte putem razbi cu bucurie. Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el. Numai atata mangaiere putem aduce printre oameni, cata amaraciune putem sa bem in locul celor ce vrem sa-i mangaiem. Atata stralucire va arata iubirea de Dumnezeu si de oameni in noi, sau atat de puternice vor fi mila si adevarul in noi, cata vapaie de ura infruntam bucurosi pentru Dumnezeu si oameni. Si asa mai departe. E bine de stiut si aceea ca darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninatate, orice potrivnicie in calea darului si, rabdandu-le cu liniste, toate piedicile cad pe rand, printr-o nevazuta randuiala dumnezeiasca" - Pr. Arsenie Boca

    RăspundețiȘtergere