Prin secolul al treilea, odată cu apariţia clerului religios, întrunirea bisericii începe treptat să aibă un rol tot mai predominant liturgic, transformându-se într-o slujbă. Apare pentru prima dată noţiunea de „specialist în religie” (Norrington, To preach or not,24-25). Creştinii autentici încep să nu-şi mai găsească locul în mijlocul acestor structuri eclesiastice, părăsindu-le. Astfel, aproximativ prin secolul al patrulea, biserica devenise complet instituţionalizată, avându-l ca şef suprem chiar pe împăratul imperiului, Constantin.
În acest context, pârâul altădată limpede
al creştinismului devine încet, dar sigur, un fluviu imens plin de tot felul de
sedimente şi murdării păgâne, care inundă întreg imperiul roman. Mulţi oratori
şi filozofi păgâni ( Tertulian, Ciprian, Arnobius, Lactantius, Augustin) devin „părinţii
bisericii”...impregnând inevitabil creştinismul cu sofismele lor
greceşti.Astfel, noţiunea străină altădată apostolilor de vorbitor profesionist
instruit devine acum parte din sistemul creştin. Oratoria şi retorica păgână
sunt puse acum în slujba lui Dumnezeu, în cadrul liturghiei romano-catolice. Un
nou mod de a vorbi se năştea în biserică – unul în care se punea preţ pe arta retoricii,
pe gramatică şi elocvenţă, pe elocinţă înflorată şi monolog. Era un mod de
comunicare menit să scoată în evidenţă iscusinţa oratorică a vorbitorului şi să
placă urechii ascultătorilor. Acum nu mai putea lua oricine cuvântul în
biserică, ci doar cei cu pregătire în domeniu. Vă sună cunoscut, nu-i aşa?
Hatch, în „Influence of greek Ideas and
Usages” la pagina 108, scrie: „ Odată cu dezvoltarea organizaţiei eclesiale, a
avut loc nu numai o contopire a învăţăturii şi sfătuirii, ci şi o îngrădire
progresivă a libertăţii membrilor de rând de
a se adresa counităţii, privilegiu rezervat de-acum clasei clericale. Oratoria a luat locul conversaţiei
libere. Personalitatea impunătoare a oratorului a luat locul
manifestării vibrante a lui Isus Hristos. Iar dialogul dintre vorbitor şi
ascultător a degenerat în monolog”.
Într-un cuvânt, predica romano-catolică concepută
de cler a înlocuit rolul Duhului Sfânt în biserică ca fiind canalul prin care
să vină revelaţia. De acum încolo, Dumnezeu nu mai putea alege liber prin cine
să-şi transmită mesajele Sale către biserică. Dimpotrivă, biserica îşi făcuse
acum propriul său cap din ce în ce mai instituţionalizat şi mai vizibil, primind
din partea acestuia doctrine şi crezuri pe bandă rulantă. Încă de prin sec III,
creştinii îşi intitulau predicile homilii, termenul uzitat fiind
acelaşi pe care îl folosiseră şi oratorii greci pentru discursurile lor!(
Brilioth, Brief History of Preaching,18) Altfel spus, nici homilia(predica),
nici homiletica( arta predicării) nu au o origine creştină, ci au fost
împrumutate de la păgâni!
Părinţii predicii creştine sunt Ioan Crisostomul( sau Ioan gură de aur) şi Augustin. Înzestrat de la natură cu darul
vobirii, Ioan gură de aur a învăţat cum să vorbească cu o şi mai mare elocinţă
sub instruirea renumitului sofist din sec IV, Libanius. Predicile lui
Ioan Crisostomul erau atât de captivante, încât „oamenii se înghesuiau ca să-l
audă mai bine”( Kevin Dale Miller, Did you know, Little –Known facts about John
Crisostom). Vorbea cu atâta putere, încât predicile îi erau adeseori întrerupte
de aplauze. Degeaba a condamnat el ulterior obiceiul de a aplauda în
biserică...la sfârşitul predicii credincioşii au fost aşa de entuziasmaţi încât
l-au aplaudat...( Schaff, History of the Christian Church 3:938).
Cu Augustin, predica latină a ajuns pe
culmile elocvenţei, deşi era mai raţională decât cea grecească şi structurată
în jurul unui adevăr moral. Mai târziu, Zwingli a adoptat modelul lui Ioan gură
de aur în predicare, în timp ce Luther şi-a însuşit modelul augustinian, mai raţional.
Dar şi unul şi celălalt constau într-un comentariu biblic verset cu verset urmat
de o parafrazare. Aşadar, de la ei avem azi predica creştină „elegantă” :
biblică în conţinut, dar grecească în stil.
În lunga perioadă medievală de mai bine de un mileniu, euharistia domina
liturghia catolică, în timp ce predicarea era secundară. Acest lucru avea să se
schimbe odată cu reforma iniţiată de Martin Luther în sec XVI. El avea să dea o
importanţă sacră predicării din scripturi, pe fondul celebrului său motto „
Sola Scriptura”. Pentru el, biserica era adunarea celor care ascultă cuvântul
lui Dumnezeu, el numind într-o împrejurare clădirea bisericii chiar "Mundhaus" (
o casă a gurii, a vorbirii). Preluând ideea de la el, Jean Calvin spunea despre
predicator că este „gura lui Dumnezeu”, nici mai mult, nici mai puţin. Ironia
face însă ca amândoi să se fi împotrivit cu putere pretenţiei catolice că papa
este vicarul lui Hristos...
În felul acesta, erorile părinţilor
bisericii care amestecaseră stilul grecesc sofist cu învăţăturile biblice au
fost acum reproduse de reformatori şi de subculturile create de aceştia. Cel
mai bun exemplu în acest sens sunt puritanii din Anglia, care au preluat
modelul de predicare al lui Calvin. Acest model consta în prezentarea
sistematică şi săptămânală a scripturii. Maniera în care ei divizau, subdivizau
şi analizau textul biblic a ridicat predica la rang de ştiinţă. De la ei ne-a
rămas până azi „predica de o oră” , precum şi schiţarea ideilor principale pe o
foaie de hârtie, fie de câtre pastor, fie de câtre ascultători.
Ca o concluzie la ce am discutat până
acum, putem spune că originea predicii creştine se găseşte în retorica
greco-romană, iar creştinismul a preluat sofismele şi omiletica păgânilor
dându-le conotaţii sacre. Având în minte provenienţa păgână a acestui obicei pe
care eu l-am numit „vaca sacră” din creştinismul de azi, vom putea înţelege
mult mai uşor de ce este predica un obstacol în calea creşterii spirituale şi
cum obstrucţionează ea calea liberă de manifestare de Duhului Sfânt.
( va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu