Creştinism păgân ( IV a): predica, vaca sacră

      În intenţia mea de a deconstrui bucată cu bucată toate tradiţiile din creştinismul contemporan şi a localiza punctele sale nevralgice, am ajuns astăzi la apogeul discuţiei noastre despre acest subiect( deşi sunt departe de a fi finalizat seria). Predica, adică predicarea cuvântului lui Dumnezeu, este privită ca ceva sacrosanct, intangibil, fără de care nu poate exista creştere spirituală într-o biserică. Este absurd pentru majoritatea creştinilor să critice obiceiul de a predica. În cel mai rău caz, poate fi criticat cel care predică. Voi încerca să arăt, din mai multe puncte de vedere, că această practică încetăţenită azi pretutindeni în protestantism are prea puţin de-a face cu obiceiurile creştine iniţiale şi este prea puţin benefică pentru o sănătate intelectuală şi spirituală.

     Astăzi predica a devenit „spectacolul” numărul 1 în orice biserică. Enoriaşii vin la biserică în primul rând ca să-şi „încarce bateriile spirituale”, cred ei, prin predică. În biserica adventistă, unde am fost membru, sunt deja foarte mulţi enoriaşi care ocolesc programul de dimineaţă, bazat cât de cât pe un studiu mai interactiv al bibliei, şi vin direct la predică, întrucât consideră că aceasta este sâmburele spiritual al zilei de odihnă. Totul este croit în protestantism în jurul predicii. Este de neconceput ca să existe creştinism fără predică. Şi totuşi, este benefic obiceiul ca doar o persoană ( de cele mai multe ori este vorba despre pastor, evident)  să vorbească şi să înveţe din Scriptură enoriaşii? Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile de rigoare la sfârşitul articolelor despre acest subiect.

     Până atunci să începem cu începutul, de exemplu cu obiceiul lui Isus de a predica. Argumentul că Isus predica mulţimilor ba în templu, ba pe coasta muntelui, ba pe malul mării este întemeiat şi pare să vină în flagrantă contradicţie cu iniţiativa mea de a „desfiinţa” predica. Ceea ce uită cu uşurinţă creştinii este că predicile lui Isus aveau un caracter absolut spontan, fiind determinate în totalitate nu de vreo agendă politică oarecare, ci de nevoile momentane ale mulţimii. Cu alte cuvinte, Isus nu „ se pregătea” pentru o predică dinainte şi nici nu chema cu trâmbiţa mulţimile la predică. Dimpotrivă, predica pentru că mulţimea îi cerea de multe ori acest lucru.

    Cu toate acestea, predicile lui se deosebeau radical de conceptul actual de predică din orice biserică. Faptul că era cu totul spontan, liber în idei, cu o temă aleasă după nevoia de moment a oamenilor, faptul că se lăsa de multe ori întrerupt sau întrebat de adversarii săi, faptul că aducea elementul nou vizual al pildelor sale, că nu avea nici o oră şi nici un loc dinainte prestabilit pentru predică , faptul că însoţea uneori predicile sale de minuni supranaturale prin care să dovedească tăria cuvintelor sale, toate acestea şi multe altele NU FAC DIN ISUS UN PREDICATOR, aşa cum înţelegem azi acest cuvânt. Mult mai degrabă, El era un Rabbi, un învăţător ciudat anonim cu o învăţătură nouă şi „periculoasă” pentru adversarii săi teologici, fariseii şi saducheii. Se asemăna izbitor de mult prin stilul său total nonconformist cu Socrate care trăise cu patru secole înaintea lui şi care provoca mulţimile să gândească. Scuzată să-mi fie paranteza, amândoi au fost ucişi de oligarhia de la putere tocmai pentru acest lucru.

     Încercaţi azi să vă întrerupeţi sau corectaţi pastorul în timp ce el vă vorbeşte de la amvon, şi veţi fi imediat categorisit de majoritatea credincioşilor ca nesimţit, agitator, îngâmfat, sau răzvrătit. Aşa ceva însă nu era considerat nici de către Isus, nici de către Socrate ca fiind ofensă. Dimpotrivă, ei răspundeau cu plăcere provocărilor şi întrebărilor mulţimii( vezi de pildă episodul cu pilda samariteanului milos, când Isus are de fapt un dialog cu un om al legii) şi considerau că adevărul vine tocmai prin dialectica ideilor, şi nu prin discursuri lungi pline de elocvenţă. Dar apropo, ce este dialectica şi de ce o folosea Isus atât de des?

        Atunci când Socrate şi Isus şi-au luat ucenici în jurul lor, ei erau convinşi de un lucru extrem de important: adevărul nu vine prin dictarea ideilor, ci prin confruntarea acestora. Dialogul, şi nu monologul, era văzut de cei doi ca instrument pentru cunoaştere. Vă aduceţi aminte de versetul din Ioan 5, 39? Permiteţi-mi să îl parafrazez modern în contextul temei noastre: „ Voi credeţi că în biblie se află adevărul, dar biblia nu este altceva decât un indicator spre adevăr, şi nu adevărul în sine”. Desigur, nici atunci şi nici acum, oamenii sistemului nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi vreodată de acord cu această idee. Monologul autorizat al unei persoane autorizate care interpretează singur scriptura este mai de dorit decât dezbaterea liberă şi neîngrădită de nimeni şi nimic a cuvintelor scripturii.

     În această privinţă Isus era radical: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea fariseilor, cu nici-un chip...” spunea El, referindu-se evident la stilul lor consacrat de a strecura ţâmţarul şi a înghiţi cămila. Pentru că fariseii aparţineau unui sistem care avea propriile sale reguli şi dogme, predica din sinagogă era unul din instrumentele prin care mulţimile puteau fi manipulate cu uşurinţă, astfel încât să nu devieze teologic de la calea bătătorită de liderii lor. În acest context, este antologic felul în care iudaismul devenise o povară imensă pentru suflet, şi cum cârduri întregi de „cămile” erau înghiţite orbeşte, deopotrivă, de clerul religios şi oamenii simpli supuşi lui.

   Isus a venit să schimbe fundamental această paradigmă. Predicarea sa era cu totul deosebită, plină de putere, plină de inovaţie. Aprozii de la templu care au venit într-o ocazie să-l aresteze au rămas neputincioşi misiunii lor numai datorită felului în care Isus vorbea. Ei bine, ce dădea aşa mare putere „predicilor” lui?

    Multe răspunsuri ar putea fi date aici, iar unele dintre ele au fost chiar enumerate mai sus.  Cel mai uzitat este că El era cine era...şi ca atare, avea putere. Eu cred că trebuie să mergem mai departe. Adevărul, aşa cum Isus îl prezenta oamenilor, dădea naştere unor febrile căutări după alte răspunsuri. Niciodată nu a lăsat Isus impresia că acesta ar fi scris undeva anume şi bătut în cuie. Dialogul, reprezentarea grafică a discursurilor sale( prin pilde), naturaleţea şi investigaţia erau la loc de cinste atunci când Isus „predica”. Dacă Isus ar fi dorit să înfiinţeze un sistem bazat pe predică, atunci ar fi scris El însuşi o carte, din care oamenii să citeze mai târziu în neştire, exact cum fac musulmanii cu coranul şi creştinii cu biblia. Dar Isus nu a făcut acest lucru. El era conştient că atât conceperea unui text scris, cât şi predicarea neîncetată numai pe marginea acelui text, inhibă în faşă dorinţa omului de a căuta adevărul. Ca să nu mai vorbesc că dă prilej la nenumărate certuri doctrinale prin care oamenii devin mai degrabă bestii decât fii de Dumnezeu.

    Aşadar, cultura lui Isus nu era una a predicii, ci una a dialogului. El invita oamenii cu căldură să vadă dincolo de textul scris al Torei, să caute adânc după „mărgăritarul de mare preţ”, să arunce burdufurile vechi, să privească la spiritul Torei şi nicidecum la litera ei, la mesajul scripturii şi nu la textul ei. Textul ei era omenesc, mărginit, incomplet, failibil. Mesajul ei era însă ceresc, infinit, armonios, şi plin de speranţă pentru omul de rând.

     Prin predicarea mecanică din Scriptură, El era conştient că oamenii vor ajunge să se duşmănească reciproc mai degrabă decât să se iubească. Era conştient că oamenii îşi vor pune peste ei lideri cu o dicţie mai elevată, cu o retorică plină de emfază, prin care spiritul va fi surghiunit şi pipernicit, iar mintea făcută roabă ascultării de...om.

    Pe de altă parte, genialul Isus nu citea din scriptură pur şi simplu, considerând-o idol aşa cum fac creştinii azi. Dimpotrivă, arunca ce este mit omenesc, şi profundiza ceea ce avea cu adevărat valoare. Spunea adeseori cu incredibilă „neruşinare”: „Aţi auzit că aşa stă scris...dar Eu vă spun” ...altceva. Tocmai acestui ALTCEVA, tocmai acestei „încumetări” a Sa de a interpreta singur Scriptura a fost cumplit de dispreţuit Isus. Singur şi neînţeles de nimeni, nici măcar de ucenici.Dar orice genialitate se plăteşte cu astfel de „monezi”. Iar uneori chiar cu viaţa.

   În episoadele viitoare, voi încerca să aduc în atenţia cititorilor mei originea predicii creştine, câteva consemnări istorice despre cine a rostit şi când a avut loc prima predică în formatul pe care îl cunoaştem azi, imensa contribuţie a reformatorilor la "sanctificarea" predicii şi desigur, la sfârşit, concluziile mele personale privitor la acest subiect atât de controversat.

   ( va urma)