vineri, 28 martie 2014

Liberul arbitru - o idee biblică?! ( I )



     Are omul libertatea de a alege liber între bine și rău? Această întrebare a fost îndelung dezbătută de-a lungul istoriei, liberul arbitru fiind considerat de mulţi trăsătura definitorie a omului. Dacă în trecut această întrebare a căzut în sarcina filozofilor şi a teologilor, progresul ştiinţific al studierii creierului a permis specialiştilor în neuroştiinţe să se apropie în ultimele decenii de găsirea unui răspuns. Dovezile acumulate de oamenii de ştiinţă par să încline balanţa din ce în ce mai mult spre o singură concluzie: liberul arbitru, capacitatea omului de a alege liber, este doar o iluzie.
 
     Deși sunt ispitit ca să prezint înaintea dvs. aceste dovezi puternice din domeniul neuropsihiatriei sau altor neuroștiințe care desființează ideea de liber arbitru, aleg să folosesc totuși în acest serial exclusiv referințe biblice despre subiectul în discuție. La sfârșitul său sper că va deveni evident pentru cei onești intelectual că tema este cel puțin una foarte controversată. Iar credința ( în special neoprotestantă) despre capacitatea de alegere proprie a omului păcătos se va dovedi tot mai mult o fata morgana, produs al teologiei omenești, decât a certitudine și realitate. Ce sunt așadar oamenii: mașinării biologice deosebit de complexe care funcționează într-un mod strict determinist, programat, sau sunt ființe libere, neîngrădite sub nicio formă, care își pot decide liber destinul? Sau nici una, nici alta? Ce implicații decurg din acceptarea sau respingerea ideii de liber-arbitru în plan spiritual, social, juridic? Cu mențiunea că primele două episoade sunt o recenzie a ideilor principale ale lui Martin Luther din „ De servo arbitrio ”, iar al treilea și ultimul episod sunt concluziile mele personale despre această temă ... să trecem direct la studiu.


   Liber arbitru: definiție și scurt istoric
   Să începem mai întâi cu istoria conceptului de liber arbitru în sine. Primul care a îndrăznit să formuleze o definiție a LA a fost Erasmus din Rotterdam în celebrul său dialog cu Martin Luther din 1525 pe această temă. În „ De libero arbitrio” (septembrie 1524 ) , Erasmus spunea astfel: „ Prin liberul arbitru înțelegem puterea voinței omului prin care acesta poate să se dedice unui lucru care îl duce la mântuire, sau unui lucru care să îl îndepărteze de ea.
    Reacția lui Luther a fost aceea că, așa cum diavolul se ascunde în detalii, definiția lui Erasmus este tributară doar unui minuscul pronume personal reflexiv: „ se ”. Ca urmare a ofertei mântuirii, omul ( potrivit lui Erasmus ) poate să SE conformeze sau să SE (des- sau non-)conformeze. Dar cine formează decizia omului? Omul „însuși ”! Așadar omul este subiectul, este cel ce dă formă destinului său. Pe cine formează el? Pe sine ! Ca urmare, el este nu numai subiect, ci și obiect. De aici decurge fără îndoială că omul poate dispune după cum are chef de sine însuși. Omul este stăpânul destinului său. Omul este stăpân pe sine! Această teorie potrivit căreia omul stă în centrul atenției se numește sinergism sau pelagianism. Dar în acest caz nu mai este nici vorbă de „ în păcat m-a zămislit mama mea ” (Ps 51,5 ) sau „ de cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” ( Romani 7, 24). Nu se mai pune problema sclaviei păcatului. Cine se poate forma pe sine însuși în mod liber, cine nu depinde de anumite granițe în luarea deciziilor cu privire la viață sau moarte, este prin consecință propriul său salvator. Prin urmare, omul își poate procura singur mântuirea. 
    Luther îi reproșează lui Erasmus: „ Nu ai stat să te gândești cât de mult scoți din scenă acțiunea Duhului Sfânt cu vorbulițele acestea „ se ” sau „ pe sine însuși ”. Dacă omul se poate întoarce singur la Dumnezeu, atunci înseamnă că excluzi în totalitate influența Duhului Sfânt și puterea sa, ca și cum ar fi inutil sau de prisos. ” Umanistul Erasmus spune deci că mântuirea este oferită și omul este cel care decide ce face cu ea. În contrast, Luther spune: „ Asta e exagerat! ” Erasmus comite o îndrăzneală în ochii lui Luther, un sacrilegiu. Trebuie știut în acest punct că protestantismul modern a urmat opinia lui Erasmus și nu pe cea a lui Luther, deși în confesiunea de credință protestantă  Confessio Augustana pelagianismul este încă respins. În bisericile (neo) protestante modul de gândire este unul „comercial”: harul lui Dumnezeu este o ofertă ca oricare alta, iar clientul om este cel care ia decizia. Prin urmare, harul este doar o posibilitate; noi oamenii suntem cei care lăsăm/permitem ca posibilitatea să se materializeze. Acesta este umanism și în cele din urmă ateism: omul stă în mijlocul discuției, omul decide, omul este Dumnezeu și mântuitor al său însuși. 
    Cum devii credincios?
  Conform bibliei, oamenii devin credincioși nu pentru că ei îl aleg pe Dumnezeu, ci pentru că El îi alege pe ei în primul rând: „ în el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii” ( Efeseni 1,4 ). „ De la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire…” ( 2 Tesaloniceni 2,13 ). „ Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat … ” ( Romani 8,30). „ Și toți cei ce erau rânduiți să capete viață veșnică, au crezut ” ( Faptele 13, 48 ). „ Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau. M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de mine ” ( Romani 10,20 ). 
     „ Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte… ” ceea ce înseamnă că din partea omului nu se cere niciun fel de contribuție, nici măcar acea așa-zisă decizie pentru Dumnezeu. De ce? „ … ca să nu se laude nimeni! ” (Efeseni 2, 9-10 ). Dacă la credință și implicit mântuire s-ar ajunge ca urmare a unei contribuții proprii, atunci nu ar mai fi decât un pas ca ceilalți semeni ai tăi care nu sunt credincioși să fie priviți de sus, iar tu să ai prin urmare merite. Iar meritul constă în faptul că tu ai ales să ai credință, iar ei nu. Dar oare nu contrazic din plin versetele din Efeseni o astfel de pretenție/afirmație? Mulți creștini spun „ Eu m-am întors la Dumnezeu, eu am venit la credință”… dar niciunul nu spune „ Credința a venit peste mine ”. Care afirmație este mai biblică? Nu arată expresiile de mai sus că pocăința este privită ca o decizie proprie , ca o atitudine activă către credință? Dacă învățătura biblică despre lipsa liberului arbitru este adevărată, n-ar trebui atunci creștinul să experimenteze pocăința ca un eveniment cu totul special? 
    Nu neapărat! Cum a fost luată această decizie? Biblia spune că da, Dumnezeu acționează în noi, dar nu fără noi. El dă și voința și înfăptuirea ( Filipeni 2,13 ). El ne dă „picioare” și așa ajungem la credință. Vechiul „ eu ” este schimbat. „ Omul cel vechi ” ( Romani 6,6 ) moare iar „venirea la credință ” este primul semn de viață al omului nou. Voința lui Dumnezeu și voința omului nu pot realiza vreodată o coaliție. Nu se pot împleti în mod total. Voința noastră este mai degrabă pătrunsă, invadată de voința divină. Luther numește teoria completării dintre cele două voințe ( ofertă divină și participare umană ) ca fiind o abominație diabolică. Omul, spune el, „ este soteriologic în comă și nu se poate mântui singur. Dacă omul ar trebui să-și facă într-adevăr partea sa chiar și într-o măsură minusculă, adică să aducă la viață ceea ce zace în cel mai interior aspect al său, atunci nu ar produce nimic altceva decât păcat. ” Pentru că „ nu este niciunul care să caute cu totdinadinsul pe Dumnezeu ”( Romani 6,6) și chiar „ întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui ” ( Geneza 8,21 ). Nu poate fi așadar vorba despre vreo pregătire și calificare din partea omului ptr a putea primi harul. Dacă omul s-ar dovedi prin ceva vrednic de har, atunci harul n-ar mai fi har. Har și merit se deosebesc ca apa de foc. În realitate, omul nu este nimic altceva decât întuneric și haos, ceea ce umanistul Erasmus nu vrea să accepte. Luther spune dimpotrivă că peste întunericul noastru răsare fără merit soarele îndurării divine.  De aceea: „Sola gratia ” !
    Așadar, omul nu vine la Dumnezeu de la sine însuși, pentru că nu poate. El nu poate alege binele. NU! Dumnezeu face în el ca el să vrea să facă! De aceea face sens ca să deosebim între partea interioară și exterioară a sinelui: privit din afară, aparența este aceea că pocăința, credința, voința, alegerea, decizia este a mea. Biblia nu spune însă așa ceva! Privit în amănunt, toate aceste lucruri sunt exclusiv acțiunea Duhului Sfânt, minunea lui, secretul lui. Eu cred ( și nu ceva sau cineva anonim din creierul meu ). Dar cred, mă rog, iubesc, sper, aleg, acționez, mă pocăiesc etc… pentru că Duhul lui Dumnezeu face aceste lucruri în mine. Eu nu am nicio parte, absolut niciun merit în mântuirea mea. Aici absența liberului arbitru devine o cheie a cunoștinței, un element central în viața de credință. 
   Așa a înțeles Luther tema liberului arbitru. Când prietenii i-au propus să-i publice scrierile, el a răspuns:  „ Aș vrea ca ele să dispară! Pentru că nu recunosc niciuna ca fiind autentic a mea, cu excepția poate a „ De servo arbitrio ” și catehismului. Dacă nu cunosc lucrarea și puterea lui Dumnezeu, nu-l cunosc nici pe Dumnezeu. Iar dacă nu-l cunosc pe Dumnezeu, atunci nu pot nici să-l laud, să-i mulțumesc și să-i servesc”. Spunând aceste lucruri, Luther scoate în evidență faptul că absența liberului arbitru este ideea centrală a reformațiunii, îndreptățindu-l astfel pe păcătos înaintea lui Dumnezeu. Dacă păcătosul ar avea însă un merit minor în procesul schimbării sale, atunci mântuirea i s-ar cuvine de drept, și nu ar mai fi vorba de vreun har. 
   Dumnezeu, stăpânul suprem !?
    „ Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să n-audă ” ( Romani 11, 8 ); „ a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina evangheliei…” ( 2 Cor 4,4 ); „ Dar omul firesc nu primește nimic de la Duhul lui Dumnezeu. În el este o nebunie pe care nu o poate recunoaște. Căci lucrurile duhovnicești trebuie judecate duhovnicește.” ( 1 Cor 2, 14 ).
    Oamenilor le lipsește așadar credința în Dumnezeu pentru că ei nu sunt capabili, nu sunt în stare să creadă. Iar singurul care face omul capabil să creadă în Dumnezeu este Duhul Sfânt și doar Duhul Sfânt, este părerea lui Luther. Dar oare nu este acesta lucrul cel mai nedrept? Dacă omul nu are nicio parte și nicio contribuție în mântuirea sa, dacă nu poate decide liber în dreptul său, atunci de ce mai trebuie adus la judecată? Un robot nu poate fi tras la răspundere pentru pagubele aduse, ci doar constructorul său. Iată-ne ajunși în acest punct al discuției în dreptul unuia din cele mai șocante pasaje din biblie, pasaj care susține în totalitate predestinarea, sau dacă am vorbi în termeni științifici determinismul ( teoria deterministă este paradigma centrală în știință până la apariția în scenă a fizicii cuantice ): 
„ Căci El a zis lui Moise: voi avea milă de orișicine îmi va plăcea să am milă. Și mă voi îndura de orișicine îmi va plăcea să mă îndur. Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă… Astfel El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea. Dar îmi vei zice: „ Atunci de ce mai bagă de vină? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui? ” 
   O întrebare legitimă: dacă omul oricum nu poate să se opună voii divine, iar dacă voia divină este împietrirea inimii unui om ( exemplul cu Faraon ) atunci nu este ridicol ca să condamni acel om? Dacă oamenii sunt creați fără liberul arbitru și fără putința de a (se) decide corect în favoarea sau în contra lui Dumnezeu, și cu toate astea sunt condamnați la moarte veșnică, nu este atunci nedreptate în  Creator ( vers 14)? Răspunsul lui Pavel este uluitor: „ Dar mai degrabă cine ești tu omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „ Pentru ce m-ai făcut așa? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?” (Romani 9, 14- 20 ). 
     Conform lui Pavel, ca și lui Luther, Dumnezeu este așadar stăpânul suprem. El ia deciziile, el are planul de la început bine stabilit, el cheamă la pocăință, el decide pe cine alege și pe cine nu. De Dumnezeu depinde totul, și nu de om. Omul nu are niciun drept înaintea lui Dumnezeu, nici măcar acela de a pune întrebări în ceea ce-l privește. Ideea existenței liberului arbitru, atât de dragă creștinilor, nu se regăsește așadar nici în scrierile lui Pavel, nici în cele ale lui Martin Luther. 
    Ce sens mai are atunci evanghelizarea?
   Dacă totul depinde de Dumnezeu, și doar de El, nu este atunci efortul misionar de orice fel o absurditate? Dacă necredinciosul este convins doar de Duhul Sfânt și de harul lui Dumnezeu, ce participare mai are misionarul în tot acest proces? Dumnezeu cheamă deci la pocăință. Dar cum? Folosind parabola lui Isus către Nicodim, „ vântul suflă încotro vrea ” ( Ioan 3,8 ). Din nou un indiciu că Duhul Sfânt caută persoanele potrivite și nu invers. Dar unde vrea să sufle Duhul? Unde îl programează oamenii prin planuri omenești, metode omenești, agende de lucru decise de comitete omenești, sau UNDE VREA EL? 
  „ Azi a venit mântuirea! Vino la Isus! Ridică mâna! Vino în față și predă-ți sufletul lui Dumnezeu! ” Misionarii folosesc până la saturație astfel de îndemnuri. Dar atunci când pun decizia în mâna omului nu stau ei oare la picioarele lui Erasmus? Nu provin aceste chemări din iluzia unui om care crede că prin retorica sa, prin arta de a convinge ( omiletică) și stăpânirea psihologiei maselor va putea să aducă pe alții la credință? Cu siguranță, mulți oameni merg în față împinși de dinamica grupului, de presiunea sau excitarea simțurilor care este datorată muzicii și chemării la pocăință repetitive (o altă formă de spălare pe creier ), ca după ce evanghelizarea a trecut omul să constate că „fluturașii în burtă” care l-au împins să se decidă pentru Hristos de asemenea și-au luat zborul…
   Dacă creștinii renunță însă la astfel de metode ieftine de psihologie a maselor și marketing religios și se limitează a discuta liber despre Dumnezeu, omului necredincios îi este solicitată din plin rațiunea, iar el se află acum față în față cu Dumnezeu, care poate acționa „ cum vrea El ”. Imperativul „vino la Isus !” aduce fructe doar dacă Dumnezeu a început să lucreze DEJA în respectiva persoană, fără să fi fost nevoie de vreun om mai înainte. Dacă acelui om păcătos i-a fost dăruită deja voința și credința, invitația evanghelistului de a veni la Isus poate fi ultima piesă de puzzle în formarea omului nou, dar în niciun caz prima! Așadar, chiar dacă  creștinii sunt necesari pentru transmiterea evangheliei, fie prin purtarea lor zilnică, fie prin discuții libere, fie chiar prin evanghelizare, niciun rezultat pozitiv în atragerea de suflete la Hristos nu li se datorează lor. Doar Duhul Sfânt atrage pe cine vrea și suflă încotro vrea, alegând oamenii după cum vrea el, și nu oamenii alegându-l pe El. 

   Așa se explică slabele rezultate ale creștinismului instituționalizat de astăzi, fundat pe premiza lui Erasmus a existenței liberului arbitru. Dacă omul este figura centrală care are ultimul cuvânt în economia salvării sale ( decizia de a alege între bine și rău ), Dumnezeu rămâne pe dinafară. Duhul nu mai suflă „încotro vrea El”, ci este forțat să devină o unealtă în mâna evanghelistului pentru „câștigarea de suflete” și umplerea băncilor din biserică.  Pavel și Luther ne spun însă altceva: nimic nu putem face prin noi înșine ( nici măcar să credem sau să alegem ), ci totul putem prin Hristos, care ne întărește! 
 ( va urma )

10 comentarii:

  1. "Cine se poate forma pe sine însuși în mod liber, cine nu depinde de anumite granițe în luarea deciziilor cu privire la viață sau moarte, este prin consecință propriul său salvator. Prin urmare, omul își poate procura singur mântuirea"

    Dar ca sa ajungi sa nu depinzi de anumite granite in luarea deciziei, trebuie sa descoperi prima data inselatoria viata-moarte. Caci asa cum percepe omul, ar fi doua componente opuse. Realitatea insa e, ca doar una din ele exista in sine. Viata exista in sine, insa moartea nu e ceva, ci doar absenta a ceva, si anume a vietii. Cand iti clarific ecuatia asta, cad toate granitele care te-au incatusat pana in momentul acela, demonstrandu-ti ca termenii de salvare si mantuire sunt parte doar din sistemul de a te tine sclav la nivel mental.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Doar Duhul Sfânt atrage pe cine vrea și suflă încotro vrea, alegând oamenii după cum vrea el, și nu oamenii alegându-l pe El."

    Pai si atunci de ce e ipocrit si mustra pe cei ce nu i-a atras? Sincer, eu ma mir cum poate inca unul ca tine Corbule sa se mai ocupe cu chestia asta pe bloguri, caci din punctul meu de vedere ai fi destul de inteligent sa-ti clarifici deja unde-i buba in ecuatia asta. Si totusi vad ca o intorci din dreapta in stanga, le sucesti de ametesti si tu, si pana la urma, cand iti citesc concluziile, imi pun mana-n cap.

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca oamenii nu au liber arbitru, atunci este dificil de a argumenta daca acestia sunt personal si moral responsabili pentru actiunile lor ... si in cazul in care au liber arbitru, cum pot fi pedepsiti pentru faptele lor? De fapt, cum pot fi laudat pentru lucrurile bune pe care le fac, in cazul in care aceste actiuni nu au fost, de asemenea, alese in mod liber?

    Cred ca dilema free will versus determinism nu se va termina niciodata!Pentru multi teisti, liberul arbitru este privit ca un ”cadou” special de la Dumnezeu.....
    Doctrina liberului arbitru a fost intens dezbatuta si de filozofi dar si de preoti ,dar nu trebuie omisa nici concluzia la care au ajuns specialistii in neurostiinta dar si in fizica cuantica....Acestia din urma afirma ca mintea preia comanda inainte ca protagonistul sa ajunga la o decizie constienta, astfel ca, deciziile sunt pregatite in subconstient mai devreme decat se credea pana acum.....Testele au aratat ca gesturile(alegerile) unui individ se pot vedea cu o intarziere de cateva(6) secunde ,inaintea activitatii creierului.Deci putem spune ca, pana intervine constiinta, deja mare parte a muncii decizionale a fost efectuata .

    Revenind la varianta teista prin prisma religioasa, nu pot sa nu-mi pun semne mari de intrebare legate de viata lui Isus si toate actiunile Sale care sunt atat de ”laudate” de teologie....Nu pot sa nu ma intreb, daca totul a decurs conform unui plan initial conceput de Tatal , atunci ce rol mai avea tot circul lui Iuda , Petru ,etc....

    Isus a ales sa moara din dragoste pentru omenire sau a fost decat pentru decor?...Dca El nu a fost responsabil de toate alegerile Sale,(Eu fac doar voia Tatalui!)atunci putem sa credem ca a jucat doar un rol.!!!..Trebuie sa recunoastem ca l-a jucat destul de ”bine”, de vreme ce multa lume nici pana astazi nu a inteles mesajul(esenta) acestui rol......////.Si Adam si-a jucat perfect rolul ,si Eva ,si Noe ......

    Pe masura ce religia crestina a luat amploare, se pune problema raului si a liberului arbitru, caci crestinismul considera ca Dumnezeu este ominiscient si omnipotent, aceasta extinzandu-se si asupra viitorului.Parerea mea este ca tocmai omniniscenta lui Dumnezeu , anuleaza liberul arbitru(in varianta care exista)....Apoi tot omniniscenta lui Dumnezeu anuleaza trinitatea...Cum pot sa fie codependente intre ele, dar si independente in acelasi timp , avand in vedere ca fiecare alege sa lucreze in alt mod...

    Astfel orice actiune umana este decretata inainte de Dumnezeu.In acest caz Dumnezeu ar putea sa preintampine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul Universului am putea zice ca e “responsabil de tot raul din lume”, si astel indemnurile morale nu mai au nici un rost..Ce rost mai are sa ceri pazirea unor legi stupide , atat timp cat totul se desfasoara conform unei cauze externe....

    Si uite cum mai punem de o doctrina!!
    Doctrina predestinarii face imposibila existenta liberului arbitru. Pentru ca moralitatea, datoria, evitarea pacatului sunt elemente de baza ale invataturilor crestine intrebarea care se pune este daca oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o data ce predestinarea este acceptata..
    Exista multe incercari de explicare a acestui paradox. Sf. Augustin credea in predestinare, sustinand ca doar cei alesi de
    Dumnezeu vor obtine salvarea, dar ca nimeni nu stie daca va fi ales, asa ca trebuie sa poarte frica lui Dumnezeu si sa duca vieti religioase. Liberul arbitru era pentru el darul gratiei divine.....Pai sa-mi fie cu iertare daca Duhul alege pe cine vrea El , si eu chiar si atunci cand sunt ales nu sunt raspunzator de asta ,ce rost mai are sa ma zbat toata viata ca un idiot sa obtin mantuirea cand totul tine de cel ce o ofera si nu de cel ce o cauta!........Deci evenghelizarea nu este altceva decat razboiul impotriva Duhului!...sau cum ar spune cineva :)) ne pisam contra ”vantului”...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ” deciziile sunt pregatite in subconstient mai devreme decat se credea pana acum”
      Așa este, perfect de acord. Foarte puțini creștini știu asta, și anume că deciziile se iau în subconștient, și nu în conștient, chiar dacă cu câteva zecimi de secundă ( nu secunde, cum ai zis tu ). Cu alte cuvinte, decizia aparține de un domeniu pe care nu-l putem controla sub nicio formă. Și atunci unde și ce mai este mult trâmbițatul liber-arbitru?

      Isus e clar că a jucat un rol, mai ales dacă o citești pe EGW. Numai că eu cred că rolul nu a constat în oferirea unei jertfe, ca DUmnezeu să-și demonstreze lui sau altcuiva cât de bun este, ci că rolul a fost aceea de a ne civiliza ca specie. EL și-a jucat bine rolul, cum spui... la perfecțiune. Noi am dedus alte tâmpenii mari cât roata carului și am făcut din ele teologie.

      Voi reveni.

      Ștergere
  4. Bro , ai dreptate deciziile se iau cu cateva zecimi nu secunde!(am gresit eu).////atfel ne-ar lua somnul pana trecem strada.:))

    Nu stiu cat de bine a jucat Isus episodul crucii, dar imi dau seama ca ”scenariul” nu a fost bine pus la punct...Oamenii dupa episodul crucii au fost pusi in fata unei alegeri...Unii numesc asta liber arbitru!...eu ma hazardez sa spun ca liberul arbitru nu este valabil fara determinismul cauzal.....Adica multi au ales sa creada (si sa-l urmeze) in Isus ca este Fiul lui Dumnezeu datorita modului in care s-au desfasurat lucrurile(determinati de o cauza exterioara)......

    Mai tarziu, culmea, apare si constrangerea!!(pentru ca emotia crucii a trecut)...Chiar si Apocalipsa este plina de constrangeri si jocuri de tip ruleta ruseasca......
    Referitor la libertatea Duhului se naste o intreita intrebare despre modul cum se.manifesta:....////.Aleator sau nu? Predeterminat sau nu? Liber sau constrans?...asta in contextul in care Dumnezeu este cauza prima a lucrurilor si tot El (la puterea 3-a!!) cunoaste trecutul , prezentul si viitorul!!!...Aceiasi intrebare(3) se poate pune si in dreptul omului!.

    Sunt de acord cu tine ca liberul arbitru este evident cand este plasat in sfera responsabilitatii care are si rol educativ.Dar este clar ca indiferent cat ar dori omul sa-l copieze pe Isus nu va reusi niciodata....Pentru ca oamenii sunt diferiti prin natura lor ,prin alegerile lor si prin o serie de alti factori...
    Revenind in lumea noastra si lasand la o parte determinismul teologic, cred ca putem spune ca si liberul arbitru se supune unei relativitati.
    In contextul acestei relativitati, eu cred ca nu exista liberul arbitru absolut, …asa cum nu exista nici libertatea absoluta, adevarul, moralitatea absolute etc... Cam toate aceste concepte le consider ca facand parte din acelasi “amestec” de concepte relative si discutabile (pana in panzele albe), dar care au rostul si sensul lor...

    Libertatea in intelesul de capacitate de a actiona fara nici o constrangere cauzala, nu exista. Libertatea in intelesul de capacitate de a face ceea ce doresti, fara vreo constrangere exercitata de alti oameni sau de destin, este posibila. Personal pot sa-mi exercit liberul arbitru in sensul ca acum in secunda aceasta aleg sa ma opresc:)....fara sa fiu constrans de nimic...(poate doar de faptul ca am constientizat ca mi se raceste mancarea)...deci se pare ca principiul cauzalitate-efect inca este viu....

    Te salut Martin, si felicitari pentru ca ne oferi posibilitatea sa auzim si altceva decat predicile expirate ale teologilor :)

    https://www.youtube.com/watch?v=EFNpcIfvOnA....anti-teza la doctrina liberului arbitru...

    RăspundețiȘtergere
  5. EU cred că liberul arbitru, chiar dacă există, nu poate exista decât în cadrul mai larg al determinismului. Ca să existe creaturi cu posibilitatea de a alege între varii scenarii, mai întâi a trebuit să existe o minte (Plan ) care să creeze acele scenarii, pe care apoi să le pună în fața ființelor create. Așa cum scenariile nu au apărut de la sine, ci au fost gândite în prealabil de cineva, tot așa ființele create nu pot alege de la sine cu extremă libertate, ci pot alege „liber” doar în măsura în care pot fi îndeplinite acele scenarii.

    Să exemplific: la nivel micro, cuantele din care este făcută materia/energia se pot mișca într-o infinitate de direcții/viteze. Ai zice că este libertatea supremă. Dar la nivel macro totul funcționează după niște legi fizice precise, care nu pot fi alterate/schimbate sub nicio formă. Ca universul și viața să existe așa cum le cunoaștem, cuantele ...deși sunt libere... alcătuiesc un pattern de legi fizice și proprietăți ale materiei care este mereu același ( de ex dispersia luminii pe un perete după ce a trecut prin două fante paralele).

    Nu mai pun aici la socoteală misterioasa influență a unui observator care prin simpla acțiune de obervare a cuantei schimbă comportamentul acesteia în totalitate. Aici ar intra, făcând o mică analogie, acțiunea Duhului Sfânt/spiritelor malefice care schimbă după voia lor comportam. pers respective. Dar...după cum nici în fizică nu se știe cu exactitate ce anume în mod concret determină modificarea direcției/vitezei cuantei ( observarea e doar ceva abstract ), tot așa nici în teologie nu se știe concret cum anume influențează un duh divin/diabolic viața cuiva, ca să știm cât liber arbitru este și cât nu este. Pentru asta ar trebui să știm sigur ce este sufletul/duhul, tot așa cum în fizică ar trebui să avem o teorie a gravitației cuantice care să unifice relativitatea cu mecanica cuantică.

    Însă ceea ce este cert dpdv biblic este că există o influență a spiritelor. Iar dacă există o influență din afară, iar ea determină modificări în interiorul ființei umane, atunci e destul de clar că ființa umană nu e liberă cu adevărat, ci numai iluzoriu. Ca să fie liberă cu adevărat, ar trebui să existe posibilitatea ca omul să rămână neutru la ambele influențe fără să fie afectat. Ori așa ceva nu se poate. Remember Eden: când Dumnezeu a văzut că omul ajunsese „ ca unul din noi”, cunoscând binele și răul, i s-a retras nemurirea și pomul vieții din grădină. Omul e afectat așadar orice scenariu sau variantă „ar alege”. Ori acea afectare este tocmai coerciția despre care vorbea Luther și Pavel.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte bună comparaţia ta, Martin, prin care 'deschizi' acest adevăr logos, liberul arbitru, şi pui în evidenţă complexitatea şi adâncimea lui. Iată câte sensuri stau ascunse în el. Pun şi eu umărul să scot încă un sens. Mă folosesc tot de exemplul tău. Să zicem că obţinem un foton, doar unul, foarte 'liber'. Dar fiind singur va avea o viaţă foarte scurtă. Un alt obiect se va folosi de el, anulându-l. Acum, să ne închipuim acelaşi foton încadrat într'o rază laser. Ar putea avea o viaţă cu mult mai mare, dacă nu cumva putem spune că va fi nelimitată. Şi nu numai atât, dar împreună cu ceilalţi fotoni va da şi .. lumină. Iată ce mulţime de sensuri se relevă într-un adevăr sau concept de tip logos. Dar dacă am încerca acum să facem o doctrină a liberului arbitru? N-ar trebui să batem în cuie o singură variantă şi n-am omorî noi astfel toată bogăţia de sensuri ascunse în el?

    RăspundețiȘtergere
  7. Interesant articolul. Dar as avea o nedumerire. Daca nu exista liberul arbitru atunci cum a reusit Lucifer sa cada? Si cum au reusit Adam si Eva sa cada? Oare Duhul Sfant a suflat incotro a vrut? Daca da, de ce a suflat in felul asta?

    RăspundețiȘtergere
  8. Oamenii care sfideaza pe Dumnezeu CRED CE LE PLACE lor, in marea dorinta de a-L imita pe Creator dar crestinii , care isi recunosc POZITIA IN HRISTOS cred doar ceea ce pot sa citesca din Biblie, recunoscand in plinatate Cuvantul scris al lui Dumnezeu si supunandu-se Lui cu asa zisa VOINTA LIBERA
    Eu zic doar " Domnul sa-l binecuvinteze pe bloghistul ex -adventist " caruia a inceput sa-i vina mintea la cap ." invatatura lui cea multa " observ si eu ca il face sa calce pe urmele lui Pavel (Fapt.26:24) ""Nu sunt nebun, preaalesule Festus", a raspuns Pavel, "dimpotriva, rostesc cuvinte ADEVARATE si CHIBZUITE "

    RăspundețiȘtergere