Frica, argumentul final al religiei

       

       Religia a avut dintotdeauna pretenția că oferă omului singura posibilitate de conexiune cu Creatorul. Începând cu sistemul levitic instituit de Moise, continuând cu toate practicile și ritualurile spirituale păgâne și terminând cu apariția pe scena lumii a „ creștinismului ” centralizat sub sceptrul Cezarului, religia a strigat sus și tare că doar ea îl poate „ re-lega ” pe omul păcătos de Dumnezeu, așa cum spunea sf. Augustin via Lucius Lactantius, oferindu-i prin practicile și doctrinele ei un statut de „ liberă trecere ” înaintea Stăpânului suprem. Fie că este vorba despre sacrificiile umane păgâne ale incașilor, maiașilor sau ale „ fiilor lui Moloh ”, fie că este vorba despre sacrificiile a milioane de animale cerute de sistemul levitic, un principiu comun străbate din timpuri imemoriale paginile istoriei: omul este dependent de ceva sau cineva ( mai ales ) ca să-și poată ispăși vina păcatului originar. Iar combustibilul care hrănește necontenit flacăra acestui principiu este întotdeauna aceeași: teama. Dar poate fi considerată o relație autentică atunci când ea este bazată pe teamă? Și mai mult: este posibil ca un Dumnezeu benevolent și îndurător să cerșească atenția sau închinarea creaturilor sale prin intermediul fricii? 

     Am ascultat de nenumărate ori predici despre pilda talanților din Matei 25, 14-30. Ce ar putea simboliza talanții, de ce trebuie puși „ în negoț ” pentru cauza lui Dumnezeu, de ce este dat talantul la sfârșit celui care are cel mai mulți, șamd. Dar nu-mi aduc aminte să fi ascultat vreo predică în care să fie subliniat corect motivul principal pentru care robul necredincios este aruncat „ afară ”: frica. Frica? Eu credeam că lenevia. Eu credeam că lipsa activității misionare în „ lucrarea Domnului ”. Sau necredința în Dumnezeu. Sau lipsa studiului și rugăciunii… 

     În discuțiile mele de pe blog sau private, oridecâteori am avut ocazia ca să vorbesc cu oamenii religiei, am constatat dezamăgit că teama este unul din argumentele finale aduse în discuție de către aceștia. E periculos să nu mai vii la biserică și să nu mai împlinești tradiția religioasă a părinților tăi, sau să nu mai crezi întocmai doctrinele bisericii tale, deoarece „ te dau afară din sinagogă ”. E periculos să gândești și acționezi de unul singur, afară din „ sinagogă”, deoarece îți poți pierde credința. E periculos să îți pierzi credința în Dumnezeu, deoarece fără credință îți pierzi mântuirea. Acesta este, foarte succint, traseul extrem de probabil pe care orice „ răzvrătit ” față de biserică și religie îl poate parcurge. Unind logic aceste sentințe, rezultă una singură: este periculos să faci ceva anume…( să gândești, să cercetezi știința, să despici firul în patru, să filozofezi, să-ți pui întrebări care nasc îndoială, etc)… deoarece îți pierzi mântuirea. Cu alte cuvinte, ieșirea din propria găoace spirituală în care ai crescut, depășirea limitei până la care ți s-a spus că este teren spiritual sigur, cercetarea dintr-un cu totul alt punct de vedere al scripturilor decât cel bisericesc, transcenderea sferei informaționale sau culturale care ți-a impregnat gândirea din copilărie, toate acestea aduc ca rezultat mânia divină și pierderea mântuirii. Dimpotrivă, cine se ferește de „ flecăriile lumești și împotrivirile științei, pe nedrept numite astfel ” ( 1 Timotei 6,20 ), are mântuirea asigurată. 

    Nu vreau să neg aici că există într-adevăr pericole pe drumul exodului care duce la cunoaștere. Ateismul sau înfumurarea sunt doar câteva dintre ele, de pildă. Dar oare drumul spre Canaan al poporului Israel nu a presupus din start o aventură prin pustiu? Și oare pustiul nu înseamnă șerpi otrăvitori, lipsa apei și a mâncării, îmbuibarea cu prepelițe sau … pur și simplu, singurătate și disconfort? Și totuși, drumul corect spre Canaan duce tocmai pe-acolo! Ar fi fost mai de dorit pentru evrei ca să fie trecuți în Canaan prin teleportare sau pe aripi de îngeri? Sau Dumnezeu a dorit dinadins să îi expună de la început riscurilor de orice fel, înainte de ajungerea la ținta promisă? Și dacă da, de ce? 

    În mod interesant, exact la fel se întâmplă și cu personajele din pilda talanților. Primii doi argați își asumă conștient riscurile „ negoțului ” cu talanți. Adică ceea ce am numi azi investiția la bursă , dividende, active bancare sau plasamente financiare de tot felul. Ei joacă la ruleta vieții din plin, având ca obiectiv înmulțirea talanților. În schimb, robul rău și necredincios este … fricos în acest sens. Știe că Stăpânul este pretențios, știe că pretențiile sale sunt enorme în raport cu ceea ce are, știe că riscul afacerilor cu „ zarafii ” este înalt, așa că preferă să-și ascundă mica avere în pământ, și să-i dea la venire nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce a primit. Dar atitudinea lui, bazată esențial pe frică, este exact ceea ce îl nemulțumește cel mai mult pe Stăpân. De fapt, inactivitatea robului izvorăște tocmai din paralizia provocată de frică. Cu alte cuvinte, Stăpânul îi răspunde robului netrebnic: „ Ți-a fost frică de mine, care va să zică? Apăi de ceea ce te-ai temut, nu scapi ! ” 

      Oridecâteori sunt confruntați cu noi paradigme de gândire, cu noi idei sau propuneri filozofico-teologice , partizanii religiei țin morțiș să îngroape în pământ unicul talant care le-a fost dat: biblia. „ Nu e bine să ne băgăm noi nasul în știință ” îi auzi. „ Nu e bine să gândești prea mult, că te iau durerile de cap și ajungi la necredință ”. Sau: „ La ce îmi folosește mie știința, când interesul meu final este de fapt, mântuirea? Cele două nu au nimic în comun sau prea puține… ”  Un astfel de prieten de-al meu asocia deunăzi interesul pentru știință cu căutatul în frunzele pomului cunoștinței binelui și răului, pe când interesul unui creștin ar trebui să se concentreze exclusiv asupra pomului vieții. Nu mă mir de o asemenea părere. Ea demască perfect ignoranța deplină a omului religios și preferința parcă înnăscută pentru aceasta. Dar întrebările mele sunt: oare nu a făcut același Creator ambii pomi din grădină? Avea ceva rău în sine fructul oprit? Este dorința de cunoaștere ceva rău în sine, și asta cu atât mai mult cu cât trăim în secolul 21 ? De unde și până unde ideea absolut bizară că știința modernă și credința în Dumnezeu sunt în conflict? Nu cumva din ADN-ul de rob care nu îndrăznește să se ridice deasupra statutului său? Și oare nu ar trebui să fie știința tocmai confirmarea matematică a faptului că scripturile sunt adevărate? 

     Pentru robii răi și netrebnici însă, ascunderea talantului este singura acțiune sigură. Rămânerea stupidă la aceleași lozinci religioase, conservarea cu încăpățânare a acelorași prejudecăți, refuzul de deblocare a minții este singura lor salvare. Deși pomenesc într-una despre adevăr și biblie, ei preferă să le țină îngropate în tradiția părinților și/sau a pionierilor lor. Pentru ei Adevărul nu este un bun care trebuie neapărat să crească în dimensiune și valoare, ci o tradiție care trebuie obligatoriu conservată și redată proprietarului de drept, la venirea lui. Puțin li s-a dat, puțin să li se ceară … este deviza vieții lor. Mai bine ultimul în ceruri, decât să piardă cerul. Îi auzi mereu fredonând aceleași plictisitoare refrenuri „ Aleluia ” și „ Slavă Domnului ”, uneori până când răgușesc. Au mereu aceleași teme predilecte de discuție. „ Studiază ” mereu și mereu aceleași subiecte în așa-zisele lor școli de sabat sau de duminică. Nimic nou, nimic cutezător. Sunt incapabili să gândească liberi, out-of -the -box , deoarece nu vor să creadă că mai există un alt univers și o altă planetă decât al lor. Teama este sângele care le curge prin vene, sentimentul de slugă față de Stăpânul „ aspru ” și pretențios este ADN-ul lor, iar ignoranța le este virtute. 

   Dacă există în pilda talanților o surpriză copleșitoare pentru mine, aceasta este următoarea: mântuirea va fi pierdută tocmai de cine și-a dorit-o mai mult! Fără Dumnezeu va rămâne tocmai aceia care I-au purtat numele cel mai des pe buze! Iar în Împărăție vor ajunge tocmai cei care și-au propus în primul rând o viață frumoasă aici jos, trăită în respect față de semeni și mediu, punându-și în negoț an de an capacitățile mentale și fizice , nemulțumindu-se cu ceea ce au primit de la Stăpân, netrăind sub imperiul fricii. Pentru robi însă, teama este ultimul argument, chiar în fața judecății finale. Da, s-au temut de Dumnezeu! Le-a fost frică de n(enumărate) lucruri. Și de ceea ce le-a fost frică, nu vor scăpa.  Pentru ei, dragostea nu a ajuns desăvârșită, deși au avut-o pe buze tot timpul. Locul lor , al fricoșilor, este iadul neexistenței. Au făcut umbră pământului de pomană...