" Nici prin putere, nici prin tărie"

     
          Trăim pe o planetă unde oamenii puternici, influenţi, de succes, devin modele de urmat. De la explicaţiile despre originea vieţii , trecând prin reţetele faimoase de marketing moderne şi până la cele referitoare la destinul nostru comun, predomină în mod categoric opinia că numai cel mai tare, cel mai deştept, cel mai pregătit fizic şi psihic, cel mai bogat, cel mai cel mai...va fi capabil să facă faţă provocărilor viitorului. Ca specie, suntem într-o goană nebună  după superlative. Într-o epocă în care toate produsele tehnice, electronice, şi de orice altă natură posibilă, fizică sau metafizică,  sunt într-o competiţie acerbă pentru impunere pe piaţă, fiind investite anual zeci şi zeci de miliarde de dolari sau euro numai pentru politicile de marketing şi /sau imagine( publicitate), banalul, simplitatea şi modestia aproape că nu mai prezintă nici-un interes, ba chiar au devenit aproape ridicole.
      Sunt apreciaţi "magna cum laudae" elevii care iau nota maximă, sportivii care urcă pe podium, savanţii care obţin premiul Nobel, inginerii care proiectează automobilul cel mai sofisticat, doctorii care reuşesc să efectueze cu succes cele mai grele operaţii chirurgicale, iar lista ar putea ocupa un editorial întreg. Prin contrast, nimeni nu  este impresionat de femeia de serviciu care curăţă impecabil toaletele unui birou, de ţăranul care munceşte toată ziua pe câmp, de sportivii care nu ajung la linia de sosire sau de muncitorul anonim dintr-o uzină. A fi" cel mai" sau " cea mai" frumoasă, capabilă, erudită, faimoasă, puternică, bogată persoană este azi ţelul tuturor de pretutindeni. 

     Bun, dar ce ne facem cu mediocrii? Cu anonimii, cu cei simpli, cu cei marginalizaţi, cu defavorizaţii şi uitaţii societăţii? Ce ne facem cu cei neînvăţaţi, cu cei învinşi, cu cei bâlbâiţi, cu oligofrenii şi stigmatizaţii? Care este locul şi destinul lor într-o societate care "calcă pe cadavrele altora" în drumul ei neabătut spre progres? 

      Biblia, spre deosebire de toată viziunea filozofico-umanisto-materialistă a omului contemporan, prezintă o cu totul altă cale de a ajunge la perfecţiune, victorie, succes...sau cum doriţi să-l mai numiţi. Acolo nu-şi are locul cel infatuat, ci cel modest. Nu cei învăţaţi şi pricepuţi, ci "pruncii". Nu cel tare, ci cel slab. Acolo cei dintâi vor fi făcuţi codaşi de tot dispreţul, iar cei din urmă vor fi cei dintâi. În paginile ei sunt evidenţiate ca virtuţi sinceritatea, blândeţea şi sacrificiul, altruismul, dragostea dezinteresată şi uitarea de sine, în antiteză marcantă cu ce propune mass-media, strada, şcoala. În plus, reţeta biblică pentru succes sfidează clar nebunia cea mai mare.

     Iosafat învinge pe moabiţi, amoniţi şi maoniţi ( 2 cronici 20) - o mulţime câtă frunză, câtă iarbă - mergând la luptă cu trompete şi cântece...David îl învinge pe uriaşul Goliat armat până-n dinţi printr-o singură pietricică, Ezechia are succes militar împotriva lui Rabşache, trimisul împăratului Asiriei- din nou o inegalitate frapantă de forţe- nefăcând nimic, în afară de o rugăciune arzătoare. Ilie nu îl aude pe Dumnezeu în cutremur, foc şi furtună, ci într-un susur blând în crăpătura stâncii.  

    Fiul lui Dumnezeu încununează prin viaţa Sa întreagă această viziune paradoxală de la naşterea Lui într-un staul, izolat, necunoscut, până la moartea Sa ruşinoasă între doi tâlhari. Tot ceea ce face în cursul vieţii Sale este marcat de simplitate, anonimitate, şi de multe ori chiar banalitate. Îşi alege cu premeditare ucenici cu un coeficient extrem de redus de inteligenţă, doarme pe unde apucă, urăşte publicitatea, dezbate subiecte teologice de o importanţă crucială cu femei uşuratice  având ca martor doar fântâna lui Iacob sau cu farisei la adăpostul singurătăţii nopţii. Evită cât poate freamătul mulţimii, şi chiar trimite acasă gloatele extaziate care nici mai mult nici mai puţin vor să-l facă împărat. 

    După înălţarea Sa la cer, apostolii îi vor urma rând pe rând filozofia-I de viaţă, ajungându-se ca Pavel, cel mai genial dintre ei, să afirme că socoteşte toate medaliile "honoris causa" primite mai înainte de erudiţii săi profesori nişte gunoaie, preferând mai degrabă "nebunia" modului de viaţă hristic. 

     De ce o astfel de abordare ciudată a lucrurilor din partea lui Dumnezeu? De ce - după viziunea Sa- are şanse de reuşită numai cel slab, cel păcătos, cel uitat şi terfelit, ? De ce se pot bucura de beneficiile harului Său numai curvele, borfaşii , mizantropii, tâlharii şi adulterinii? De ce pleacă acasă neprihănit cel păcătos care plânge speriat într-un colţ, pe când atotcunoşterea şi toate cremele teologice ale fariseului îi sunt fatale acestuia din urmă? Cum se face că pricep evanghelia veşnică nişte analfabeţi, iar Iuda, cel mai capabil dintre ei, eşuează în mod tragic? Cum este posibil ca prin acţiunea unor oameni altădată fricoşi, laşi şi trădători să ia naştere cea mai puternică mişcare religioasă care va zgudui din temelii puternicul imperiu roman şi mai târziu lumea întreagă? De unde atâta putere? De unde atâta succes? 

    Lăsând la o parte teologia, întâlnim acelaşi principiu ciudat al "tăriei în slăbiciune"  şi în cartea naturii, scrisă de acelaşi Autor misterios. De la ghiocelul plăpând care străpunge cu o forţă inimaginabilă carapacea impenetrabilă a gliei primăvara, şi până la gravitaţie, care este cea mai slabă forţă din univers( de miliarde de miliarde de miliarde de ori mai slabă ca electromagnetismul de pildă), dar care potrivit fizicii a dat naştere universului şi face să se rotească ordonat fiecare planetă în jurul soarelui ei,...Dumnezeu s-a decis încă de la început pentru supremaţia celui mai slab asupra celui mai tare. Pentru victoria celor umili împotriva celor mândri. Pentru decorarea celor care nu merită în defavoarea celor care, în opinia acestei lumi, "merită". S-a decis pentru modestie, pentru simplitate, pentru anonimitate ca formule geniale ale victoriei finale. 

       Nu vă aşteptaţi să-L găsiţi pe Dumnezeu în predici elocvente, în facultăţi de renume, în agore de iluştri academicieni, în comitete de "sfinţi" prelaţi sau în discursuri somptuoase, care paralizează mulţimile. Şi apropo de discursuri, Îl veţi găsi acolo unde vă aşteptaţi cel mai puţin. Vă ofer cu plăcere o dovadă video care face mai mult ca toate vorbele mele înşirate până acum : filmul care anul acesta a luat râvnitul Oscar şi încă pe merit, King's Speech.  Realizat după istoria reală a regelui George al VI-lea al Angliei, filmul îşi merită locul de cinste între capodoperele cinematografice dintotdeauna.

     Este impresionantă antiteza extrem de reuşită din final între retorica sclipitoare a lui Hitler, care va pierde de fapt războiul şi sprijinul acoliţilor săi, şi bâlbâiala penibilă a celui care va câştiga de fapt nu numai inimile englezilor, dar şi războiul. În realitate, cred că nici regizorul nu şi-a dat seama de încărcătura extrem de profundă a filmului său. 

   Aşa că data viitoare, când veţi întâlni pe semenul dumneavoastră care nu " face două parale" la prima vedere, nu vă lăsaţi amăgiţi de aparenţe. Adânc în el este scris invizibil un destin de erou învingător, cu condiţia să i-l comunicaţi voi înşivă. Nu-I întoarceţi spatele Regelui! S-ar putea ca să nu vă mai întâlniţi niciodată cu o astfel de ocazie...