Adventismul - lumini şi umbre

    Adventismul a apărut pe scena istoriei ca o negare a mainstream-ului protestant de la mijlocul secolului al XIX-lea. La fel ca orice genială idee, s-a născut în jurul bibliei şi a fost puternic contestat la începuturi, fără ca să capteze totuşi atenţia întregii Americi. Dar la fel ca orice geniu care nu se adaptează realităţii moderne şi upgradărilor divine, a ajuns azi o caricatură teologică de tot dispreţul, asta în timp ce el însuşi este convins că toate sunt bune şi la locul lor, cel puţin din punct de vedere dogmatic.

    Pentru cine nu cunoaşte măcar în linii generale geneza mişcării advente , descrisă de unul dintre pionierii acesteia, J N Loughborough în cartea amintită, se merită să schiţez scurt un rezumat nu al cărţii, ci al mişcării advente. La începuturi, cei care au "supravieţuit" din marea dezamăgire de la 1844 fără ca să-şi piardă credinţa în Dumnezeu, îi puteai număra pe degetele de la două mâini. Mai înainte de a-i aminti pe nume, se merită să spun două vorbe şi despre eroarea millerită. 

    În opinia mea, William Miller a fost un om pătimaş, cinstit şi credincios, aşa cum sunt oamenii pe care îi alege Dumnezeu când are de spus ceva omenirii. Calculul său profetic, bazat pe cea mai complexă profeţie biblică, şi  anume cea din Daniel 8,14, era corect matematic, dar eronat complet din punct de vedere teologic.

Numai cei dispuşi să sape cu insistenţă în continuare, au fost cei care au dat mai târziu peste mărgăritarul de mare preţ. 

   Concepţia millerită pleca de la premiza că sanctuarul care trebuia să fie curăţit este pământul. Azi ştim cu toţii că ei se înşelau, dar foarte puţini ştiu că în prezent adventismul este la fel de blocat ca millerismul cu privire la doctrina sa unică, de bază, care îl face cu totul deosebit de "celalte popoare" ( vezi Numeri 23, 9). Este cineva extrem de inteligent şi interesat ca mulţimile să nu cunoască acest adevăr înalt, întrucât această cunoaştere i-ar putea ameninţa literalmente domnia sa multimilenială pe Terra. Despre ce este vorba? 

     Când Moise a primit pe muntele Sinai porunca de a construi un sanctuar în care Dumnezeu să locuiască împreună cu poporul Său, vestea aceasta a fost primită cu mare bucurie, dar nimeni, nici măcar Moise, nu a înţeles ce dorea Dumnezeu de fapt prin "jucăria" cu pricina. Evreii s-au apucat să junghie milioane fără număr de oi şi de viţei, în speranţa total păgână că "jertfă" era tot ce dorea Dumnezeul lor. Nu numai că se înşelau amarnic, dar asta a făcut să arunce o pată neagră asupra caracterului iubitor al lui Dumnezeu până astăzi. Orice om civilizat cât de cât din secolul 21 se dă înapoi cu greaţă în faţa unui astfel de portret al dumnezeirii. Şi pe bună dreptate. 

   A trebuit să treacă câteva secole bune de la Moise şi până la Ezechiel( cap 20,25) sau Ieremia( cap 7,22) sau Isaia( cap 1,1-15) când Dumnezeu s-a hotărât să intervină în problema sanctuarului, afirmând prin profeţii mai sus amintiţi că nu a fost NICIODATĂ dorinţa Lui de a institui serviciul şi ritualurile de la Templu cu un asemenea tragic deznodământ. Şi...cum pe Dumnezeu nu-L bănuiesc de lipsă de luciditate în scopurile Sale cu omenirea, rămâne atunci varianta faptului că teologii evrei nu au înţeles nimic din tot ce se făcea de secole la templul lor, cu sau fără chivotul misterios din acesta. Dacă mai studiezi puţin şi din alte surse extra-azs ca să vezi cum a luat naştere biblia, îţi apar deja anumite clarificări în minte. Dar să mergem mai departe.

    A venit vremea ca Dumnezeu să acţioneze şi mai concret decât prin profeţi, trimiţând la "ai Săi" tocmai pe Fiul Său, Creatorul universului, întruchiparea sui-generis a templului iudaic. Şi de această dată, la fel cum Isaia a fost tăiat în două cu fierăstrăul la porunca lui Manase sau cum Ieremia a fost aruncat într-o groapă cu noroi la porunca lui Zedechia( Ieremia 38, 5-6), şi Isus din Nazaret a fost spânzurat pe o cruce la voinţa expresă a lui Caiafa şi a mai marilor norodului. Şi asta pentru că atitudinea sa de cu câteva zile înainte a fost cât se poate de jignitoare la adresa concepţiilor lor. Cu un infinit tupeu, tâmplarul din Nazaret afirma în faţă liderilor religioşi că el poate "strica templul acesta, şi-l poate ridica apoi în doar trei zile". Acum dacă aţi fi fost acolo, în mulţime, cui aţi fi dat crezare, agitatorului şi distrugătorului de dogme sau rabinilor culţi şi "educaţi"?

   Astăzi ştim ca adventişti, şi nu numai, dacă e să ne raportăm la comparaţia lui Pavel dintre om şi Templu( 1 Corinteni 6,19)că Isus "vorbea despre nimicirea templului corpului Său". Isus era temelia templului, era simbolul devenit realitate printre ei. Dar, atunci când acest simbol a luat formă şi carne umană, ei l-au dispreţuit cu rânjete diabolice. Dar ştim deja asta. Să mergem mai departe. 

     Aşa cum am spus la început, mişcarea adventă este indisolubil legată de tema sanctuarului, la fel ca şi evreii de pe timpuri. Pionierii adventişti, care în momentele tulburi de după 1844 nu se gândeau nici măcar să înfiinţeze vreo biserică, au redescoperit această preţioasă piesă divină din puzzle-ul biblic şi i-au dat forma pe care o cunoaştem azi în linii majore, şi asupra căruia nu aş vrea să insist. Numai că odată cu descoperirea secretelor sanctuarului "ceresc" a apărut o problemă: Legea din chivotul de acolo. Adventiştii, sub conducerea profetică a Ellenei White, soţului său, a lui Joseph Bates( adevăratul descoperitor al rolului sabatului), Loughborough şi încă câţiva...au început să predice Legea şi rolul acesteia în planul de mântuire. Nimic de condamnat până aici, numai că era un adevăr incomplet, deşi net superior altor "adevăruri" protestante, dacă e să mă refer doar în treacăt la doctrina iadului sau a harului ieftin, de exemplu.

   Adventiştii ajunseseră să predice sabatul din Legea celor 10 porunci atât de obsesiv, încât Ellen White însăşi recunoştea după evenimentul 1888 că ei deveniseră aidoma unor turme împrăştiate pe munţii lui Israel iar adventismul uscat din cauza predicării exclusive a Legii "ca munţii Ghilboa, care nu au nici ploaie nici rouă" .  Dar de ce? Oare nu predicase ea sabatul şi Legea atâta timp până atunci? De ce acuma această acuzaţie "absurdă"? 

     Exact aceasta a fost întrebarea care i-a chinuit şi pe mai marii norodului adventist de atunci. Ce se întâmplase? La celebra conferinţă deja de la Minneapolis din 1888, doi tineri deosebiţi, cu un curriculum vitae impecabil până atunci din toate punctele de vedere, veniseră cu o idee nouă şi ciudată despre epistola din Galateni. Felul în care prezentau cei doi( de profesie avocat, respectiv medic) punctul lor de vedere vis-a-vis de această epistolă a stârnit nenumărate ridicări din sprânceană din partea  celor ce aveau în mâini deja pâinea şi cuţitul sistemului. A.T. Jones şi Elliot Waggoner afirmau cu îndrăzneală pentru prima dată în agora adventistă că versetul din Galateni 3,24 se referă şi la Legea morală a celor 10 porunci şi nu numai la cea ceremonială, aşa cum fusese larg răspândită convingerea până atunci. Iar asta ridica în minţile tuturor o întrebare extrem de incomodă pentru cei doi, dar şi subversivă la adresa bisericii: " vreţi să ne spuneţi cu alte cuvinte că trebuie să nu ne mai raportăm la Lege de acum înainte?" 

     Răspunsul celor doi a fost tăios, concis şi răspicat, aşa cum face Dumnezeu de fiecare dată când are de trimis ceva extrem de important: NU!!! Legea nu poate fi ţinută în veci de vreo fiinţă umană. Ea ne trimite la o etapă mult mai înaltă de înţelegere a idealului şi scopurilor lui Dumnezeu cu noi, la Hristos. Dar încetaţi să mai insistaţi atâta asupra Legii şi haideţi să ne concentrăm de acum toate puterile minţii într-o cu totul altă direcţie, mult mai importantă: Isus Hristos . 

    Aceasta a fost în două cuvinte(ale mele, desigur) descoperirea genială a celor doi atunci, despre care s-a scris între timp aproape o bibliotecă întregă.  Ei doreau să arate că este imposibilă venirea zilei ispăşirii pentru cei vii atâta timp cât o generaţie dintre cei vii nu înţelege corect rolul şi scopul adevărat al Sanctuarului şi al Legii. Dumnezeu nu este interesat de o păzire literală a Legii, întrucât ştie deja că aşa ceva omul nu poate da niciodată. El este mult mai interesat ca să dăm frâu liber în viaţa noastră singurei chei  şi puteri din univers care ne poate deschide uşa realităţilor veşnice: Isus Hristos.

    Care a fost reactia majoritară a celor prezenţi atunci şi care au auzit pentru prima dată această idee? A fost "demnă de neîncredere când în joc sunt interese majore": mai întâi ridiculizare, glume la adresa celor doi, apoi batjocură mai ascunsă sau mai pe faţă. După ceva timp de la consumarea evenimentului, opoziţia sistemului a devenit şi mai îndârjită, trecându-se la critică aspră, marginalizare a celor doi, răstâlmăcire, şantaj, indiferenţă totală. Sfărşitul a fost că tot sinedriul AZS a răsuflat uşurat când cei trei au reuşit să fie despărţiţi fizic pentru mult timp de-atunci încolo, după principiul "divide et impera".

   Dacă Ellen White are vreun merit enorm în tot ceea ce a făcut sau a scris vreodată, atunci meritul ăsta este cel de a fi stat alături trup şi suflet alături de cei doi atunci când toate "cuţitele" demonice ale sistemului îi impungeau. Puteţi azi găsi declaraţiile ei originale aici, în 4 volume impresionante, nepublicate nici până azi în limba română. Genialitatea ei incontestabilă constă nu numai în aceea că nu s-a lăsat târâtă în jos de curentul opoziţiei care venea de la centru, ci că a criticat cu duritate sistemul ani de zile după aceea, indiferentă la consecinţele în plan personal,declaraţii care sunt într-o măsură aproape cvasitotală necunoscute publicului advent de azi. Normal, pentru că nu există nici-un interes pentru asta. Cine şi-ar dărâma turnul babel modern construit cu atâta migală timp de peste 120 de ani?

    Aşadar, întrucât mesajul cu totul nou de la 1888 nu a fost lăsat să se dezvolte liber de sistem, şi întrucât exponenţii acestuia au fost separaţi fizic la câţiva ani după aceea în mod intenţionat, el şi-a pierdut cu timpul din ce în ce mai mult în puterea şi vigoarea iniţială. 

    Anii au trecut, aducând cu ei mai multe controverse şi mai multe conflicte ideologice. Diavolul a obţinut victorie după victorie într-un adventism care se hotărâse să divorţeze de Cel care îl călăuzise până atunci. Aşa a obţinut de pildă victoria remarcabilă de la  Conferinţa Generală din 1919, al cărui impact asupra generaţiilor următoare ( mai ales de adventişti reformişti) avea să fie devastator prin linia de conduită aleasă în ceea ce priveşte raportarea mulţimilor la spiritul profetic sau biblie în general. Aşa au apărut în 1925 reformiştii, mişcare cu totul inutilă dacă mesajul 1888 ar fi fost acceptat. Aşa au apărut apoi nenumărate aberaţii teologice înrudite cu păgânismul cel mai pur, cum sunt doctrina trinităţii( acceptată pentru prima oară oficial în 1931), apoi evenimentul Questions on Doctrine, de la mijlocul anilor 50, apoi schizma reformistă...Ca să nu mai vorbesc că în tot acest timp, persoane care încercau să atragă atenţia sistemului că " ceva e putred în Danemarca" precum Robert Wieland, Donald Short, Robert Brinsmead( care a fost cu totul genial în descoperirea unor noi faţete ale temei sanctuarului) sau dr. A. Graham Maxwell au fost pur şi simplu marginalizate, desconsiderate, ridiculizate de către sistemul tot mai instituţionalizat.

       Azi avem de-a face cu un sistem "atotcunoscător", "atotsuficient", poleit cu aur( universităţi, spitale, clinici, şcoli, 16 milioane de membri pe glob, etc), extrem de bine educat şi pus la punct în ceea ce priveşte "political corectness" , dar care recunoaşte el însuşi că este într-o criză teribilă. Când i se sugerează însă de "pescari" ca mine sau de "tâmplari" anonimi ca Gili Cârstea că singura explicaţie logică pentru prezenta harabubură la toate nivelele este că acum 122 de ani Isus Hristos a fost din nou răstignit în persoana celor doi, el...sistemul strâmbă superior din nas. Nu avem noi cum să avem dreptate, iar ei...teologii daţi cu toate alifiile posibile pe la Cernica sau Andrews să se înşele. Pur şi simplu...uite că nu se poate...zic ei. 

      Nu mă miră reacţia lor de peste 120 de ani. A fost profetizată de Ellen White în cel mai mic amănunt. Sau este descrisă de Martorul credincios în Apoc 3 cât de poate de elocvent. Altceva mă miră: puterea extraordinară pe care o are în ultimul timp diavolul, că a reuşit să suie în acelaşi tren modern şi de mare viteză orice religie, orice biserică, orice sectă, ştiinţa, cultura şi politica, făcând din ele toate un talmeş-balmeş de cred că râde în hohote de prostia şi orbirea generalizată a tuturor. A nu se înţelege din ce am spus mai sus că religia sau ştiinţa nu ar avea nimic bun în ele însele pentru că sunt confiscate de diavol!! Departe de mine aşa ceva, mai ales că sunt unul care în ultimul timp dedic mai mult timp ştiinţei( în concret fizicii) decât misticismului şi superstiţiei. Vreau doar să spun că diavolul a amestecat măiastru ce este bun cu ce este rău din toate de a ieşit un Babel modern că nu se mai înţelege nimeni cu nimeni, dar îşi scot ochii toţi reciproc, fiecare fiind convins în sinea lui că are dreptate. 

     Şi mă mai minunez de ceva. De incredibila răbdare a lui Dumnezeu care este silit să tacă şi să asculte cum o planetă întreagă Îl înjură birjăreşte, aruncând în seama Lui toate gunoaiele posibile pe care este în stare să le debiteze oameni posedaţi tot mai mult de demoni, de toate felurile şi gradele ierarhice posibile. Sau cum îndură să vadă că adventismul, copilul-minune al Său de la mijlocul secolului XIX, devine pe zi ce trece un adolescent tot mai nesimţit în stare să-şi renege Părintele, devenind un vagabond înhăitat cu drogaţii lumii acesteia când e vorba să explice cum stă treaba cu caracterul lui Dumnezeu. 

      Iar în ceea ce o priveşte pe Ellen White, am să-i reproşez un singur lucru pe care nu i-l pot ierta: şi anume că spre sfârşitul vieţii ei, când deja era prea bătrână şi prea manipulată de fiul ei W. C. White, s-a împăcat cu biserica, contrazicând dintr-o singură trăsătură de condei ceea ce spusese cu totul altfel şi în sute şi sute de locuri( fără exagerare) cu zeci de ani înainte. Ea probabil că a sperat că biserica se va "pocăi". Mie mi se pare absurd să mai cred astăzi aşa ceva. Deşi tare mi-ar place ca eu să mă înşel, şi ea să aibă dreptate...Dar să fim serioşi...când s-a reformat ultima dată vreo biserică ca eu să nu ştiu???

   

     Adventismule, adventismule, care excluzi pe " eretici" şi ridiculizezi prin comitete şi predici pe cei trimişi la tine! De câte ori AM VRUT să strâng pe savanţii tăi cum îşi strânge o mamă copiii la masă...şi N-AŢI VRUT! Iată că vi se lasă bisericile pustii. Căci vă spun că de-acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: " Doamne, când Te-am văzut noi cenzurat, batjocorit, ridiculizat, exclus, neînţeles şi nebăgat în seamă? "