Un weekend la "independenţi"

        
       Sătul  şi obosit de "traducerea" lui Textus Receptus în germană, de compararea manuscriselor greceşti cu cele latineşti şi alte năzbâtii la care mai lucrez, sfârşitul de săptămână care a trecut m-am hotărât să ies din bârlogul meu din "castelul Wartburg" şi să mai dau o raită prin Deutschland. Adierea primăverii timpurii dinspre Pădurea Neagră mi-a dat parcă un suflu nou de viaţă şi m-am lăsat sedus întru aventură de primele raze timide ale unui soare încă somnambul de martie. Aşa că i-am lăsat cu limbă de moarte "prinţului Frederick" să aibă grijă ca de ochii din cap de hârtiile mele, am "încălecat pe-o şa" şi am plecat către Augsburg.
      Auzisem că acolo va avea loc o adunare de spirite independente ca şi mine, din cei care au ieşit din Biserica mamă catolică şi advostolică (sîc)  sau din fiicele acesteia mai "reformiste", preţuind nespus libertatea şi o relaţie directă cu Dumnezeu. Auzisem un zvon că va sosi şi un prieten mai vechi din Transilvania lui Dracula, aşa că nu am putut să rezist tentaţiei de a vedea cu ochii mei şi a auzi cu urechile mele ce şi cum e treaba cu independenţii ăştia. 

     Într-adevăr, mare mi-a fost surpriza şi bucuria să văd că se poate studia Scriptura şi fără ritualurile obositoare din biserica oficială despre care atâta am vorbit eu în contra. Într-o atmosferă cordială, fără prejudecăţi, fără standarde în afara celui că toţi "suntem fraţi" şi "învăţăcei" la picioarele lui Isus, vreo 30 de persoane studiau de dimineaţa şi până seara târziu Scriptura, accentuând uneori până la epuizare  imensul rol jucat de credinţă în dezvoltarea unui spirit superior, venit de sus.  Mărturisesc că niciodată nu am mai întâlnit persoane atât de interesate în studiu, pentru care timpul trecea prea repede atunci când doreau să aprofundeze vreo idee nouă. 

      În biserica mamă eram obişnuit să aud corale minunate, liturghii elocvente, demonstraţii filozofice sau hermeneutică pompoasă, însă de fiecare dată observam cum oile plecau "flămânde" înapoi spre casă. Aici însă am văzut ceva diferit : oricine participa, interesul era evident, ideile noi erau încurajate şi socotite drept cărămizi pentru zidire spirituală , nu pentru dat în capul "ereticilor". Vorbitorul se lăsa adeseori întrerupt şi chiar contrazis(!!) deoarece "predica" era socotită mai mult un studiu comun al Scripturii, decât o dictare clericală către enoriaşii care trebuie să tacă şi să nu gândească. 

   Dar nu vreau să scriu aici despre temele care mi-au captat atenţia mea la întâlnirea de lângă Augsburg. Am să o fac altă dată, deoarece sunt mult prea serioase şi complexe. Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi, atât cât poate fi împărtăşit într-un editorial de blog care să nu plictisească pe nimeni, nişte experienţe incredibile ale unora dintre participanţi, legate de credinţa lor în Dumnezeu. " Iesperenţe" aşadar...cum le numea cu dispreţ o doctoriţă fostă adventistă devenită între timp aproape atee...Dar mai înainte, o precizare foarte importantă : oridecâteori voi folosi substantivul "vocea" între ghilimele nu e vorba în realitate de altceva decât despre un gând insistent, care nu dă pace posesorului său...

      Am să încep chiar cu prietenul meu bun din Transilvania. De când îl cunosc, adică de peste 13 ani, purta ochelari de vedere. Nu-i dădea jos decât atunci când se culca, altfel viaţa de zi cu zi i-ar fi fost  imposibilă. Simptomele erau diferite dar extrem de deranjante în cazul în care renunţa fie şi pentru 10 minute la ochelari: ochii îi lăcrimau, usturau şi până la dureri de cap. Era silit să-şi poarte crucea proprie, asemănătoare cu "ţepuşul "lui Pavel ca diagnostic medical. 

    Asta până într-o zi de la începutul lui 2011, când "vocea " l-a dojenit: " Tu predici altora atât de mult despre credinţă, dar când vine vorba despre tine, tu nu ai curajul să sari din barcă...tu nu ai credinţă..." 

     -Despre ce este vorba? se prefăcu prietenul meu că nu pricepe.

     - Ochelarii tăi...crezi că eu am puterea să te vindec? Sau teoria pe care o spui altora despre credinţă totală este numai o teorie seacă la tine ?

    Prietenul meu a înţeles imediat ce-i cerea Dumnezeu. Însă era prea de tot. Îi era pur şi simplu frică. Pasul afară din barcă, la îndemnul "vocii" ...trebuia să fie doar o nebunie de moment. Dar "vocea" insista delicat :" tu nu ai credinţă în Mine"...  Dialogul acesta surd la nivelul minţii a durat câteva zile bune, apoi prietenul meu s-a hotărât să facă asemenea lui Ghedeon într-un fel: va deschide biblia la întâmplare, după rugăciune, desigur, şi dacă în partea de jos a paginii stângi va fi vorba despre o vindecare care are de-a face cu ochii, atunci înseamnă că e mai mult decât un simplu gând...Zis şi făcut. Putea mult mai mult câştiga, prin credinţă totală şi copilărească în Dumnezeu, decât putea pierde...

     S-a ridicat de la rugăciune, a deschis biblia( făcea asta pentru prima dată în viaţă) şi mare i-a fost şocul să constate că în partea de jos stânga era vorba despre vindecarea orbului Bartimeu!!! Aşa că a pus ochelarii frumos într-un sertar...şi în sertar sunt până în ziua de azi !!! Au trecut de atunci 2 luni şi nu i-a mai folosit niciodată. Credinţa lui l-a vindecat de o problemă oculară care părea să-l urmărească toată viaţa! Fără operaţii chirurgicale, fără transplanturi scumpe la clinici din străinătate...doar prin CREDINŢĂ. 

       Cea de-a doua "iesperenţă" este minunea văduvei din Sarepta, în versiunea ei modernă. O doamnă catolică cu 4(patru) copii, divorţată de soţul ateu din motive religioase, avea sarcina imensă a creşterii şi educaţiei copiilor dânsei de una singură ( întrucât de la fostul soţ nu primeşte nici-o indemnizaţie) , dintr-un salariu destul de modest pentru Germania. Aşa se face că adeseori intrau în grele nevoi şi complicaţii financiare. De mai multe ori o ajutase Dumnezeu în mod cu totul inexplicabil, însă "iesperenţa" aceasta avea să fie una impactantă. 

     Mai avea de data asta doar un recipient cu muesli de ovăz în toată casa. Nici măcar bani de pâine nu mai avea. Şi lapte ca să toarne copiilor de dimineaţa în căni. Însă până la salariu mai erau câteva zile bune şi după calculele ei, ce avea nu-i ajungea decât pentru o zi-două. Aşa că...chiar asta i-a fost rugăciunea, ca Dumnezeu să aibă grijă de ea şi de copii ca şi de văduva din Sarepta. Doar El e acelaşi azi ca atunci, nu? 

     Desigur că a început să i se clatine credinţa când a ajuns la ultima cutie de lapte, iar muesli era pe terminate. Dar spre uimirea ei, seara...cutia cu lapte era din nou plină iar recipientul cu muesli mai mult de jumătate, deşi îl lăsase aproape golit. A doua zi de dimneaţă la fel. Seara celei de-a doua zile...la fel. "...Măi, nu se poate, aici suntem 5 guri flămânde, nu e normal ce se întâmplă" şi-a dat ea seama...A treia zi la fel, a patra zi la fel....mâncare pentru 5 persoane dintr-o singură cutie cu lapte şi un recipient de vreun kilogram de muesli...De fiecare dată lăsa cutia de 1,5 l aproape goală, cu un nod în stomac, şi pleca la serviciu. Şi de fiecare dată când se întorcea acasă, o găsea plină, iar recipientul cu muessli era intact ca şi cum nimeni nu s-ar fi atins de el. Aşa a durat timp de 4 zile, până a primit salariul şi minunea s-a terminat.

      Femeia asta a mai spus multe lucruri uimitoare care i s-au întâmplat, însă ceea ce a lăsat toată sala cu gura ca la dentist a fost " iesperenţa" fiicei ei, acum în vârstă de 17 ani, care tocmai primise botezul duminică. Fata a povestit cum în urmă cu 2-3 ani participa la turneele de şah ale şcolii, turnee la care adeseori culegea medalii. Şahul era o pasiune pentru ea, ca adolescent. Era însă o singură problemă care o frământa : multe turnee aveau loc şi sâmbăta iar atunci când participa, îşi punea întrebări legate de ziua de odihnă. Aşa se face că pe la vârsta de 14 ani a început să ceară lui Dumnezeu un semn, oarecare, prin care să aibă o certitudine că sâmbăta este ziua  sfântă de închinare, poruncită cu adevărat de Dumnezeu. Îl iubea pe Dumnezeu, dar iubea şi şahul. Cui să dea acum atenţie mai mare?

    Timp de şase luni de zile nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic...aşa că şi ea a continuat să se ducă sâmbetele la turneele de şah. Dar într-o zi, în timp ce se juca cu fratele ei prin casă, a făcut o mişcare bruscă în urma căreia a rămas nemişcată. A venit imediat ambulanţa, a fost controlată de medici şi i s-a dat un diagnostic cumplit: paralizie a membrelor inferioare pentru tot restul vieţii. Ce se întâmplase? Băbeşte vorbind, îi fusese afectat sistemul nervos central ...printr-un nerv care îi rămăsese pur şi simplu blocat. Şi se pare că "blocarea" acelui nerv îi afectase iremediabil membrele inferioare şi întreg bazinul.

     Au început luni grele, de depresie cumplită pentru un copil de vârsta aceea. " De ce eu?"  " De ce tocmai la vârsta asta ?" " De ce...De ce...De ce...?"   6 luni i-au fost făcute toate investigaţiile posibile în clinici de specialitate, pentru ca să nu existe nici cea mai mică îndoială din punct de vedere medical asupra paraliziei definitive a copilei. Aşa se face că fetiţa aproape că se dăduse bătută în lupta cu viaţa...până într-o zi.

     În ziua aceea, era o zi de sabat şi ziua ei de naştere.Tocmai împlinea 15 ani. Deodată, o "voce" îi spuse că a sosit vremea să se ridice din scaunul cu rotile şi să plece acasă. Era un gând absurd, desigur, numai că nu îi dădea pace..."vocea" insista mereu :" Nu M-ai rugat tu să îţi dau un semn clar, pe care să nu îl uiţi niciodată? Nu ai vrut tu să îţi arăt că sabatul este important? Nu este acum sabat şi este ziua ta de naştere? Ce semn mai mare doreşti decât vindecarea ta miraculoasă într-o zi de sabat? Scoală-te, ia-ţi adio de la căruciorul cu rotile...şi umblă"...

      Cu o credinţă de copil, şi sub privirile halucinate ale doctorilor, fetiţa s-a sculat brusc în picioare şi...asta a fost tot. Nici urmă de cea mai mică boală, durere sau muşchi atrofiaţi. Nici urmă de fizioterapie, medicamente sau tratament recuperatoriu. Toată vindecarea( şi pe deasupra completă) a fost instantanee, prin credinţă. Dacă nu credeţi, puteţi întreba medicii din Kassel printr-un email. Poate pot ei între timp să explice raţional şi natural "banalitatea" asta...Cel puţin acum doi ani au rămas la fel de şocaţi ca şi mine, când am auzit povestea cu propriile urechi. Desigur, să vezi aşa ceva cu proprii ochi e de o sută de ori mai impactant decât să asculţi povestea... 

       Am plecat înapoi spre castelul meu din Wartburg cu multe semne de întrebare: de ce nu şi-a dat seama mai devreme prietenul meu să-L pună la încercare pe Dumnezeu? De ce nu a cerut mama cu cei patru copii şi altceva în afară de lapte şi muesli? A fost Dumnezeu realmente cel care a provocat paralizia de 6 luni a fetiţei sau doar un accident nefericit, perfect explicabil medical, dar îngăduit de El? Şi mai ales, de ce intervine Dumnezeu mai ales în situaţii limită, când omul devine disperat? De ce nu o face mai devreme? Nu o face pentru că nu doreşte El sau pentru că este limitat de puţina noastră credinţă în puterea Lui infinită? 

     Am mai ascultat multe alte minuni ( teologice sau supranaturale) la întâlnirea independenţilor de la Augsburg, însă acelea sunt prea tari de digerat şi pentru mine, care cred cu tărie că avem un Dumnezeu minunat...Aşa că le voi păstra pentru mine. Între timp m-am întors la rutina mea din "castelul Wartburg", unde în afară de biblie sau internet citesc în paralel " Răstâlmăcindu-L pe Isus" de Bart Ehrman şi " The great design" de Stephen Hawking.

       Şi nu ştiu cum se face că meditând la scrierile celor doi şi la ceea ce am auzit la Augsburg de la prietenii mei, o " voce " nu îmi dă pace deloc spunându-mi : " Lumea în care trăieşti, Martin, nu are decât două clase de oameni : unii  extrem de pregătiţi intelectual sau teologic, savanţi şi înteligenţi, dar care sunt nebuni în ceea ce priveşte adevărata cunoaştere despre Mine, şi alţii simpli, extrem de puţini şi de multe ori neînvăţaţi în sensul ştiinţei lumii voastre, dar care au la dispoziţie oricând cea mai mare putere din univers, datorită credinţei lor de copil în Mine. "

      Aşa se face că nu mai aştept de mult ca evenimentele finale ale acestei lumi să înceapă în SUA, în China, la Vatican sau în Libia... sau cândva, în viitor. Pot începe aici şi acum, cu mine şi cu tine, prin credinţă. Acum 2000 de ani, doisprezece oameni simpli, cu Pavel în fruntea lor, au zguduit lumea uluitor şi ireversibil prin credinţa lor puternică. A doua oară va fi la fel, cu mine şi cu tine, dacă suntem suficient de "nebuni" să vrem cu adevărat. Şi să credem cu adevărat...