Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu sau cuvântul oamenilor despre Dumnezeu?

         Tocmai am terminat de citit " Răstâlmăcindu-L pe Iisus" de Bart Ehrman, o carte pe care o recomand ca o lectură obligatorie tuturor acelor care apreciază biblia şi care sunt convinşi că ea este cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Voi încerca pe cât posibil să fac un rezumat al cărţii în acest editorial, lucru extrem de dificil ,având în vedere complexitatea problemei revelaţiei. Un lucru este cert, cel puţin pentru mine: oricine va citi această carte, va fi o cu totul altă persoană în ceea ce priveşte extrem de ramificatele şi complexele ramuri ale teologiei. Dar să păstrez concluziile totuşi pentru sfârşit.

       Mai întîi de toate, Bart Ehrman este un agnostic, profesor în studiul noului testament, cunoscător al limbilor greacă şi ebraică veche. Întreaga viaţă până la maturitate i-a fost impregnată de învăţăturile creştine dobândite în familie, lucru care l-a determinat să aleagă o carieră profesională ce are de-a face în mod aproape exclusiv cu biblia. Nu am putea afirma aşadar nici că este un critic gratuit al fenomenului biblic, nici că nu ştie despre ce vorbeşte. Faptul că a devenit agnostic nu are de-a face cu problema editorialului şi a cărţii de faţă, ci cu problema răului şi a suferinţei pe Terra. Dar să lăsăm asta pentru altă dată.

     Cu vreo 5 ani înainte de a citi cartea lui, devenisem conştient de frapantele contraziceri şi probleme de tot felul care ies în evidenţă la o cercetare mai aprofundată a Scripturii. Fiind un cititor devotat al acesteia, nu ezitam să îmi pun mereu semne de întrebare referitoare la felul în care s-a hotărât divinitatea să-şi expună scopurile Sale cu omenirea prin Scriptură. Îmi devenea din ce în ce mai evident că, deşi biblia nu este o carte oarecare- fiind expuse pe larg teme deosebit de vaste despre marea controversă dintre bine şi rău, originea vieţii, destinul nostru final, etc- , ea fusese scrisă totuşi de oameni, şi nu de Dumnezeu. Cu erorile şi semnele de întrebare aferente acestui lucru. Acum, orice îndoială mi-a fost spulberată, dacă mai exista totuşi vreuna.

       Despre ce este vorba? Este biblia o carte inspirată sau nu? Este ea mesajul lui Dumnezeu sau doar idei omeneşti? Putem avea încredere în ea sau trebuie să o aruncăm inevitabil la gunoi, mai ales acum în secolul 21, secolul victoriei secularismului şi raţiunii? Adevărul este că  problema în sine este extrem de vastă şi întortochiată, iar dilemele care derivă de aici tulburătoare. Să încep mai întâi cu începutul.

       Am fost manipulaţi prin mii şi mii de predici, aşa zise şcoli de sabat sau seminare. etc...să credem că biblia este cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, unde revelaţia divină s-a manifestat ca o dictare către profeţii Săi, exact cum un director ar dicta ceva secretarei sale, de exemplu. Bineînţeles, cu specificaţia că Duhul Sfânt îşi avea şi el rolul Lui. Realitatea însă pare să fie un pic altfel şi foarte şocantă desigur pentru aceia care chiar caută Adevărul.

       Pentru a putea înţelege corect cine minte şi cine nu în această extrem de importantă problemă ( ori BE, ori pastorii, prelaţii, cardinalii, popii şi orice sistem religios) e neapărat necesar să ştim CUM au luat naştere Scripturile. Noul testament, de exemplu( cartea lui  Bart Ehrman se referă numai la acesta) a pornit de la evanghelia lui Marcu. Aceasta este cea mai autentică şi cea mai veche dintre toate evangheliile, scrisă probabil la scurt timp după înălţarea la cer a lui Iisus. După ea, au urmat celelate trei, care s-au inspirat dintrânsa. Nu se ştie cu exactitate cine a scris de pildă evanghelia după Ioan, însă avem indicii clare că evanghelia după Luca ( Luca 1,1) a fost scrisă chiar de Luca, precum şi Faptele Apostolilor.

      Întrebarea care dă bătăi de cap este însă nu atât CINE a scris evangheliile, ci CUM au fost scrise acestea ajungând în final să constituie canonul bisericesc unanim acceptat azi printre creştini? Vorbim despre o epocă( secolul 1 şi 2) în care nu existau tipografii, nici edituri, nici xerox-uri, nici nimic din ceea ce face astăzi ca o carte să fie o carte. Atunci totul se copia de mână. Iar în cadrul acestor eforturi de copiere( de altfel lăudabile) s-au făcut nenumărate greşeli( în număr de 30 000 după teologul britanic John Mill): de traducere, de copiere, din neatenţie sau intenţionate, dar şi ingresiuni teologice grave ale scribilor care aveau să definească mai târziu viitoarele dogme ale bisericii( precum cea a nemuririi sufletului sau a trinităţii) .

     Scribii erau în cea mai mare parte amatori la începuturile creştinismului, copiind evangheliile originale cu destul de multă stângăcie, dar cu timpul au devenit mai profesionişti, fără ca să înţelegem prin aceasta că au renunţat la meteahna de a scoate/ adăuga propriile păreri în textul copiat pe măsură ce îşi desfăşurau munca. În plus, ei înşişi se aflau în mijlocul unor dezbateri aprinse despre diferite teme teologice cum ar fi de exemplu despre natura lui Hristos, despre rolul femeilor în biserică, despre raportarea la evreii care nu-l acceptaseră pe Mesia, despre raportarea la păgânii necircumcişi şamd. Acest lucru a fost de natură să determine din partea lor anumite reacţii, reacţii care de foarte multe ori s-au materializat prin aceea că ei au schimbat cu de la sine putere textul original al evangheliilor sau epistolelor lui Pavel, făcând în aşa fel ca noul product să corespundă majorităţii implicate în dezbaterile ideologice, şi nicidecum originalelor.

    Aşa se face că au apărut pe parcursul timpului o mulţime de note marginale ataşate textului copiat, note marginale care erau ulterior adăugate cu "curaj" de alţi scribi în text, ideile respective fiind considerate ulterior ca venind direct de la Dumnezeu. Aşa avem de pildă 1 Corinteni 14, 34-36 sau întreaga epistolă I către Timotei, cu celebra oprire adresată femeilor de " a învăţa pe alţii", despre care majoritatea cercetătorilor sunt de acord că nu îi aparţin lui Pavel. Mai avem apoi în acelaşi sens ultimele douăsprezece versete din Marcu 16, care nu există în originalele cele mai vechi. Cum se putea termina evanghelia lui Marcu într-un mod atât de ciudat, fără pomenirea învierii lui Isus? Scribii au considerat absolut necesar să "intervină", făcând-o mai "acceptabilă".  Sau avem celebra paranteză ioanină din 1 Ioan 5, 7( un verset central pentru apărarea dogmei trinităţii) care este dovedit clar că-i aparţine lui Erasmus din Rotterdam la presiunile bisericii catolice, şi nicidecum apostolului Ioan.

     Ca să nu mai vorbesc despre faptul că apostolii înşişi credeau de multe ori bazaconii derivate din scrierile apocrife, pe care ei le considerau la fel de inspirate ca Torah, de pildă. Aşa avem ciudatele versete din 1 Petru 3, 18-20, unde reiese clar credinţa lui Petru în cartea lui Enoh sau concepţii stranii despre botezul pentru cei morţi ( 1 Corinteni 15,29) care constituie până astăzi argumente "biblice" pentru doctrina nemuririi sufletului sau alte aberaţii mormone/iehoviste, etc.

    Schimbările nu se opresc aici. Aşa cum am spus, fiecare evanghelist a încercat să creioneze portretul lui Isus după propriile convingeri mai degrabă decît după realitatea în sine. Marcu ne prezintă de pildă un Isus în chinuri cumplite în faţa morţii, cuprins de o "întristare de moarte" pe drum spre grădina Ghetsimani, aruncându-se cu faţa la pământ în rugăciune de implorare către Tatăl, pe care o face de trei ori. În drum spre Golgota este tăcut şi nu schimbă o vorbă cu nimeni. Doar atunci când Tatăl îl părăseşte scoate strigătul cumplit de agonie " Eli, Eli, Lama Sabactani", strigăt care dovedeşte completa lui disperare şi nesiguranţă în faţa morţii.

     Luca avea la îndemână această versiune a povestirii despre Isus atunci când s-a apucat să scrie, însă din motive necunoscute, s-a hotărât pentru o modificare semnificativă în ceea ce priveşte ultimele momente din viaţa lui Isus. La el Isus nu mai este disperat în fata morţii, ci sigur pe sine şi pe victoria Sa finală. Isus nu mai este întristat de moarte, în grădină doar îngenunchiază şi nu se roagă decât o singură dată. Ba în plus, mai apare şi un înger din cer ca să-L întărească. În drumul spre calvar este sigur pe sine, vorbeşte cu femeile care boceau, pe cruce duce un dialog cu tâlharii, fiind sigur de învierea Sa. Iar la sfârşit, nu numai că nu mai găsim strigătul de groază din Marcu, dar el îşi încredinţează plin de încredere duhul Său în mîinile Tatălui.

     Avem de-a face aşadar cu o deosebire frapantă asupra evenimentelor. Ce s-a petrecut în realitate în mintea lui Iisus în ultimele sale ore de viaţă? Are dreptate Marcu atunci când ne transmite imaginea unui Isus cuprins de disperare, nesiguranţă şi îndoieli sau Luca, care ne prezintă un Isus sigur pe sine, ajutat de îngeri, vorbăreţ şi stăpân pe situaţie? Cercetătorii tind să creadă aproape în unanimitate că Marcu este mult mai consecvent cu realitatea decât Luca.

     Ei bine, acest lucru nu este deloc la voia întâmplării, deoarece deja din primul secol apăruse o vie controversă asupra naturii lui Hristos: ce fusese Mesia de fapt? Un om ca şi noi, cu dilemele şi frământările proprii omului normal, sau mai mult decât atât, o fiinţă dumnezeească? Se pare că Luca a dorit să "întregească" cu de la sine putere imaginea lui Isus, ca fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om.

     Pe de altă parte, evanghelia lui Ioan( cea mai misterioasă dintre toate, nu puţini fiind cei care o atribuie de fapt gnosticilor) este complet diferită ca stil literar de celelalte trei. Aici nu-l veţi găsi niciodată pe Isus scoţând demoni, în schimb veţi găsi un episod celebru care este foarte probabil să nu se fi întâmplat în realitate( cel cu femeia prinsă în  adulter din cap 8). 
    Pe de altă parte, Pavel s-a concentrat la rândul său nu asupra minunilor lui Isus, ci asupra morţii şi învierii Sale( ca argument definitiv în favoarea mesianităţii lui Isus) dar Iacob are un mesaj complet diferit de el, concentrându-se mai mult asupra faptelor, spre diferenţă de Pavel, care este un apologet genial al credinţei "fără Lege".  Mesajul lui Pavel diferă de mesajul din Faptele Apostolilor lui Luca, iar stilul literar al apostolului Ioan din Apocalipsa diferă de cel din evanghelia după Ioan.

      De ce? este marea întrebare... Fiecare dintre aceşti autori era om, fiecare avea un mesaj diferit, sentimente şi concepţii diferite despre Isus. Fiecare reda traditia aşa cum a moştenit-o prin propriile sale cuvinte. Fiecare dintre ei deci, chiar cu mult înainte de scribi, " modifica" textele pe care le-a moştenit în raport cu propriile sale păreri despre Mesia.

     Bart Ehrman îşi concluzionează astfel cartea: " Mi-am atenuat părerea despre cei care au transcris textul pe măsură ce încet-încet am ajuns să-mi dau seama că ceea ce făceau ei cu textul nu era total diferit faţă de ceea ce face oricare dintre noi atunci când citeşte un text. Cu cât am studiat mai mult, am văzut mai mult că...atunci când citeşti un text volens-nolens îl şi interpretezi. Cred că atunci când mi-am început studiile, am avut un punct de vedere cam simplist: că problema de a citi un text înseamnă pur şi simplu să laşi textul " să vorbească de la sine", să descoperi înţelesul inerent din cuvintele sale.Realitatea, am ajuns eu să constat, este aceea că ÎNŢELESUL NU ESTE INERENT, IAR TEXTELE NU VORBESC DE LA SINE."

          Textele noului testament nu-şi dezvăluie pur şi simplu, aşadar, înţelesul lor întreg cercetătorilor oneşti. E nevoie se pare de ceva chiar mai mult decât de onestitate în descoperirea adevărului. Ca să nu mai spun că e nevoie de mult mai mult decât o simplă citire a scripturii. Orice înţeles derivat din citirea bibliei are de-a face în mod inevitabil cu educaţia şi tradiţia pe care am primit-o, cu manipularea la care am fost supuşi orbeşte ani şi ani de zile. Pentru a descoperi adevărul în acest complex şi dificil puzzle e nevoie de mai mult decât de sinceritate. E nevoie de un Duh din înălţimi care nu are de-a face cu nimic cu concepţiile noastre moştenite şi îndrăgite. E nevoie de o predare totală în mâinile Aceluia care este singurul care cunoaşte Adevărul.  E nevoie de o dispoziţie de a risca totul, tot ce ai ştiut până acum , de a abandona la o adică toate prejudecăţile tale, de a te arunca prin credinţă în neant pentru a ajunge la Isus cel adevărat. Atât aici, cât şi aici am arătat că Dumnezeu nu este nicidecum o carte, iar adevărul nu-L vom afla nicidecum de această parte a veşniciei în mod complet, ci doar o mică parte a sa, probabil cea care contează pentru capacităţile noastre intelectuale de acum.

      Dar cine e dispus să facă aşa ceva?  Cine este dispus să lase barca confortabilă şi atotsuficientă a prejudecăţilor noastre despre Dumnezeu, Isus şi adevăr în general, şi să coboare jos punând piciorul pe marea agitată a învăţăturilor de orice fel numai ca prin asta să-L descopere mai mult pe Dumnezeu şi să ajungă la Isus? Cine este dispus să abandoneze "siguranţa" interpretării literale a Scripturii, cercetând-o în schimb cu rugăciune , zel şi devotament vecin cu nebunia, înţelegând de fapt că nu ştie mai nimic? Cine este dispus să nu mai facă din biblie un idol, crezând că ea are răspunsuri la toate dilemele noastre? Cine este dispus să se agaţe doar prin credinţă de Dumnezeu, întocmai cum Petru a păşit pe valurile agitate doar prin credinţă?

      Extrem de puţini...este părerea mea. Această confruntare şocantă cu realitatea în ceea ce priveşte scriptura a determinat şi va determina mereu trei tipuri de reacţii, cât va ţine lumea: majoritatea covârşitoare vor deveni bigoţi, fanatici, violenţi şi intoleranţi cu semenii lor care gândsc altfel. "Biblia e mai importantă ca omul", vor spune ei în cor.

   Alţii, mai puţini ce-i drept, vor deveni iremediabil mai întâi agnostici, apoi atei. Aceştia vor arunca cu dispreţ la gunoi TOT CE AU CREZUT  o viaţă întreagă. "Omul e mai important ca biblia" vor spune aceştia.

    În fine, va mai exista ca şi la începuturile firave al adventismului o grupare extrem de mică ca număr, care nici nu va abandona biblia, dar nici nu va face din ea un idol. Felul lor de a vedea problema va fi acesta: " Omul nu poate fi important decât în măsura în care biblia este importantă". Ei vor "săpa" cu zel şi chiar nebunie după adevărul ascuns din paginile ei, la fel cum un jucător de cuvinte încrucişate dedică ore în şir diagramelor sale. Ei nu se vor lăsa şi nu vor abandona credinţa lor că în spatele acestei cărţi este o putere supranaturală, " chiar dacă s-ar dărâma cerurile". Ei nu vor coborî jos de pe "crucea" batjocurii şi dispreţului tovarăşilor lor de drum, chiar dacă Tatăl din cer nu le va răspunde la rugăciuni.

     De ce o astfel de "încăpăţânare" când deja e dovedit fapul că biblia a fost scrisă totuşi de oameni? Pentru că ei au în vieţile lor ceva ce nici bigoţii şi fanaticii din biserici, şi nici ateii şi agnosticii nu au deloc: experienţe personale incredibile cu Dumnezeul misterios din spatele bibliei. Acelea şi doar acelea îi vor face capabili să păşească afară din corabia prejudecăţilor, pe marea agitată a confuziei babilonice, atunci când Isus însuşi îi va chema la El.