"Cine nu mă vrea, nu merită să trăiască"

   Asist tulburat şi indignat la amploarea revoltelor din lumea arabă a acestor zile, revoltă care este sângeros reprimată de oligarhiile deacolo prea mult timp rămase la putere. Valul nemulţumirilor populare, identic parcă cu revoluţiile anticomuniste din Europa de est de la sfârşitul anilor '80 a început în Tunisia, acum mai mult de o lună, şi ameninţă să radă complet, ca un tsunami imposibil de oprit, sistemele dictatoriale din acele ţări arabe. Deocamdată, Tunisia şi Egiptul deja s-au eliberat prin violenţă şi vărsare de sânge de nişte dictatori care se agăţau cu dinţii de putere de decenii întregi.
    Dar nemulţumirea populară şi dorinţa după libertate a trecut de mult de zona nordului Africii, extinzându-se ca focul în mirişte în ţări precum Iordania, Bahrein sau Yemen. Pretutindeni în aceste ţări sugrumate de jugul dictatorial al unor despoţi mai mult sau mai puţin nebuni, oamenii ajung să înţeleagă, mai ales într-o epocă a telecomunicaţiilor prin telefonul satelit sau prin internet wireless, că a sosit ceasul libertăţii mult dorite. 

    Plebea nu mai poate fi prostită cu promisiuni de genul " vă mărim salariul cu o sută de lei"...Tancurile şi elicopterele regimului care survolează ameninţător protestatarii din aceste ţări nu  mai creează frică în inimile surescitate ale tuturor.  Dorinţa de a trăi liber, după modelul democraţiilor occidentale admirate la televizor, a devenit infinit mai puternică decât frica de închisoare, tortură sau chiar moarte.  " Acum ori niciodată" a devenit suflul care animă revoluţionarii arabi din ţările amintite.

    Dar care este răspunsul dictatorilor la strigătul mulţimilor? Cum reacţionează conducătorii din aceste ţări atunci când văd că "jocul  de-a şoarecele şi pisica " s-a terminat? Ei bine, ştim deja din propria istorie românească: se agaţă şi mai disperat de putere. Dacă nu inventează tot felul de tertipuri pentru a trage de timp, promiţând prosteşte tot felul de zăhăreluri popoarelor lor, atunci recurg la violenţă gratuită, şantaj, sau chiar genocid în masă. 

     Vorbind despre genocid, exemplul chiar din aceste zile al Libiei  este grăitor şi cutremurător. După 42 ( patruzeci şi doi!!!) de ani de nezdruncinată şi confortabilă şedere la putere, liderul libian Muammar al-Gaddafi  este complet depăşit de evenimente şi orbit de lăcomia sa de putere. Ziarele vorbesc deja de peste 1000 de morţi, raportează scene incredibile de elicoptere şi avioane de război care bombardează indiscriminat populaţia civilă din Tripoli, capitala ţării, sau despre mercenari străini, plătiţi special pentru a-şi lichida proprii săi cetăţeni.    

    Ceea ce m-a inspirat să scriu pe tema asta, făcând o analogie dureroasă cu biserica adventistă, sunt tocmai vorbele de ieri ale lui Gaddafi, şi care constituie titlul editorialului prezent. Într-o alocuţiune publică paranoică, liderul libian a afirmat că cine îi doreşte moartea, trebuie să moară şi el. Într-o variantă demonică a mioriticului Lăpuşneanu..." dacă nu mă vreţi, eu vă vreu"...Gaddafi este conştient că plecarea de la putere reprezintă pentru el oricum moartea sau închisoarea, în cel mai bun caz. S-a făcut în aceste zile, prin măsurile draconice de ucidere a poporului său, neplăcut şi nedorit peste tot în lume, chiar în lumea arabă. Aşa că, la fel ca şi naziştii care nu s-au predat, intenţionează să "lupte până la ultimă picătură de sânge"...sau de venin, mă rog...târând după el în moarte câţi mai mulţi conaţionali. 

     Dar ce legătură are asta cu biserica, mai ales cea adventistă? Cum pot oare pune semnul egal între atrocităţile săvârşite de nebunul libian şi activităţile bisericii AZS sau AZSMR? Aşa ceva pare ridicol...şi totuşi...Cred că am motive foarte întemeiate să fac aşa.

    Trecând peste suferinţa personală pe care mi-a cauzat-o acum 5 ani biserica, îmi aduc aminte de răspunsul definitiv al pastorului adventist dintr-o adunare administrativă unde era judecat şi propus pentru excludere unul din bunii mei prieteni pentru negarea doctrinei trinităţii. După ce prietenul meu s-a pronunţat aproape cu lacrimi în ochi că problema în discuţie este o problemă de conştiinţă, şi ca atare nu poate renunţa la noul său crez, "fraţii" din adunare au sărit literalmente ca demonii de pe scaun, urlându-i să plece din biserică. Cu greu atmosfera a putut fi liniştită de către pastor, care a rostit ferm cam aceleaşi cuvinte ca şi Gaddafi: " cine nu crede ca biserica, trebuie să fie dat pe "mâna Satanei"...făcând aluzie desigur la un verset de-al lui Pavel. 

      În timp ce "fraţii" continuau să vocifereze, soţia prietenului meu, însărcinată în 8 luni, nemaiputând să reziste urii generale contra soţului ei, a părăsit incinta îndreptându-se spre WC. Dar nu a ajuns bine la usă şi a leşinat, lovindu-se cu capul zgomotos de un perete. Pentru că nu vedea bine ce s-a întâmplat, în rumoarea generală creată de căzătură, pastorul a început să urle ca un apucat " chemaţi poliţia, să vină poliţia"!!! Urmarea a fost că şedinţa de "executare" a prietenului meu s-a terminat brusc şi într-o agitaţie de nedescris, el însoţindu-şi imediat soţia la urgenţe. Numai o minune a făcut  ca totul să se termine cu bine...

    Dacă acest incident de tristă amintire ar fi izolat, nu s-ar fi meritat nici publicarea lui, iar comparaţia mea cu Gaddafi care îşi extermină poporul ar părea deplasată. " Întâmplarea" face însă că acest scenariu plin de violenţă( măcar verbală) şi ură să fie copiat până la exasperare în toate bisericile adventiste româneşti de pretutindeni. Fie că e vorba de Madrid, Castellon, Bucureşti sau Ploieşti, sindromul libian " cine nu mă vrea, nu merită să trăiască" pare că se repetă lugubru, ca un dans al morţii, pe diverse variaţiuni:  "Ori eşti cu biserica, ori nu ai ce mai căuta printre noi. "..." ori spui ce e scris în lecţiune, ori nu mai veni la şcoala de sabat"..."ori te supui regulilor bisericii, ori îţi interzicem accesul în biserică, chiar cu forţa"...iar ultima dintre ele nu este o invenţie, ci chiar o replică pe care am primit-o personal din partea prezbiterului. 

     Ceea ce mă face să mă crucesc de uimire este cum pot conducătorii bisericii adventiste şi reformiste să nu observe că trăim nişte timpuri de schimbare, unde metodele de pe manualul comunităţii par mai degrabă din evul mediu decât dintr-o societate modernă, bazată pe libertate de expresie şi independenţă în gândire? Cum pot liderii bisericii să se întrebe de ce tinerii pleacă în masă din biserică fără ca să priceapă odată că tocmai ei şi nebunia lor de a pune pumnul în gură acestor tineri este cauza pentru care ei pleacă....

    Aminteam de curând într-un alt articol că sunt trist să constat că cele mai strălucite minţi tinere adventiste devin o pradă uşoară ateismului sau agnosticismului. Domnul Florin Lăiu lamenta şi el situaţia dar nici prin cap nu-i trece că tocmai dânsul şi sistemul pe care îl reprezintă este vinovat înaintea cerului de genocidul spiritual în masă al propriului popor. Pentru sistemul canceros adventist, libertatea în gândire şi exprimare a tinerilor nu trebuie permisă şi tolerată, iar în biserică cu atât mai puţin. Sistemul vechi de datini şi dogme trebuie să se menţină la putere, indiferent câţi tineri vor deveni atei sau agnostici sau cu totul neinteresaţi de subiectele religioase.

    La ora actuală, adventismul ( nu numai cel românesc) este sfâşiat ca niciodată de contradicţii şi dileme. Tinerii întorc spatele lui Dumnezeu. Mulţimile sunt manipulate cu coşuleţul şi sfânta cină în fiecare sabat. Până şi un lider dintr-o comunitate adventistă cu care discutam recent recunoştea că " adventismul şi-a pierdut complet identitatea." Biserica adventă se află la ora actuală într-un haos monumental, doctrina oficială fiind una, dar în realitate fiecare având propria lui doctrină, idee şi "bisericuţă", la care se inchină cu patimă. Asemănările sunt izbitoare, cel puţin pentru mine, cu Libia din aceste zile încă a lui Gaddafi. 

    Permiteţi-mi să fiu profet, măcar pentru o seară: Gaddafi va avea un sfârşit crunt şi asta cât de curând. Va fi linşat de propriul său popor, ca şi Ceauşescu acum 20 de ani. Diavolul, care este mentorul său, va avea exact acelaşi sfârşit, fiind distrus pentru totdeauna nu de Dumnezeu, ci de oamenii pe care i-a minţit atâtea milenii la rând ( Ezechiel 28, 6-10). Iar biserica adventistă şi reformistă va avea exact acelaşi final tragic ca orice sistem care nu reuşeşte să înţeleagă ceva din lecţiile istoriei. Bine ar fi să mă înşel cu privire la ultima prezicere. Dar ceva adânc în mine, bazat pe Apocalipsa 3,16 şi pe istoria poporului evreu, îmi spune că deznodământul acestui popor care a fost ales cândva special de Dumnezeu pentru o misiune nobilă...este deja sigilat...