Wikileaks adventistă

    

       După un schimb interesant de replici cu domnul Florin Lăiu, cunoscut profesor de filologie şi lingvistică adventist din Bucureşti, am observat aseară, chiar când doream să-i răspund ultimelor sale comentarii că mi-a fost blocat accesul la situl dumnealui. Şi asta nu pentru că aş fi fost lipsit de respect în ceea ce îl priveşte, ci pentru că am atacat cu duritate la un moment dat biserica, făcând-o responsabilă pentru tendinţa tot mai accentuată din ultimul timp de a-şi arunca fără remuşcări cele mai inteligente minţi tinere ale ei pe „mâinile Satanei”.

      Recunosc că m-am exprimat dur la adresa bisericii. Şi recunosc că situaţia este de o gravitate fără precedent. Problema se pune însă altfel: ori pe mine mă ia gura pe dinainte şi vorbesc doar să mă aflu în treabă, ori sistemul adventist, ca orice alt sistem, este într-adevăr vinovat şi bolnav. Aşa că gestul domniei sale de a-mi refuza continuarea dialogului( de altfel plăcut pentru mine şi cred şi ptr dânsul până la momentul atacului) pe situl lui, mi-a dat ideea unui alt click, care sper să stârnească valuri. M-am gândit să deschid un nou label( etichetă) pe blogul meu, unde să fac cunoscute public, aidoma Wikileaks-ului secular, ipocriziile sistemului adventist.

       Acest demers nu este de natură să reformeze biserica. Am renunţat de mult să o mai fac şi să o mai cred. Acest demers este de natură să trezească ochii celor care dorm la propriu şi la figurat în biserică, manipulaţi crunt de conducătorii AZS prin citate biblice şi/sau din spiritul profetic al EGW, crezând că dacă dau zeciuială din izmă şi mărar sau merg sâmbătă de sâmbătă la sinagogă îl pot păcăli şi pe Dumnezeu.

     Se pare că a venit vremea unei revoluţii pretutindeni prin lume, fie că e vorba de Tunisia, Egipt, Yemen, Iordania, Algeria sau lumea civilizată prin dezvăluirile lui Assange, fondatorul Wikileaks. Oamenii doresc nespus de mult adevărul şi s-au săturat de ipocrizie, minciună şi teroare. Dorinţa mea e să contribui cu umilul meu blog acestui deziderat venit de la Isus : „ Veţi cunoaşte adevărul şi el vă va face liberi”.

      Deci...am acuzat biserica adventistă că se face vinovată de manipulare, minciună, ipocrizie, politică, parşivitate şi că sistemul pe care este construită este bolnav, smintit şi handicapat. Acestea sunt acuzaţii foarte grave care trebuiesc dovedite. Am să încep  cu anumite dezvăluiri din relaţia mea cu biserica dar aş dori să contribuiţi fiecare, cu sinceritate şi obiectivitate, la acest demers  de a dezlega ochii mulţimilor înşelate. Oricine a trăit nedreptăţi strigătoare la cer în biserică, oricine a fost minţit, trădat, sau s-a simţit manipulat, alegând mai degrabă o cale independentă, fie ea şi agnostică, decât să mai rămână în biserică, este liber să-mi scrie şi să participe. Orice ar putea urma din asta, ştiu un singur lucru: adevărul şi libertatea sunt mai presus decât orice.

      Prietenul meu „virtual” Florin Lăiu s-a simţit ofensat pentru că i-am jignit un sistem( şi o idee) în care el crede cu toată inima. Îl înţeleg perfect şi-mi cer iertare că l-am lovit acolo unde durea mai tare. Dar sper să înţeleagă într-o zi că am făcut-o din apreciere pentru persoana dumnealui, şi nu din simplă mizantropie, cum ar lăsa să se înţeleagă la prima vedere. Fac o clară distincţie între un Saul din Tars românesc şi un iudaism agonizant la nivel mondial.

        Pentru început, o istorioară de prin 2005, când locuiam în Spania. Pe vremea aceea nu eram câtuşi de puţin atât de intransigent cum sunt azi cu privire la poziţia mea faţă de biserică.

 

      Într-o zi ne-a vizitat acasă pastorul adventist Ştefan Nădăban, nou detaşat în Castellon. Am mancat împreuna toţi patru( cu soţiile), am povestit, am glumit, am ajuns şi la chestii teologice...în fine, ne-am despărţit foarte amiabil. Printre altele i-am relatat pe larg şi experienţa  incredibilă pe care o avusesem ca răspuns la o problemă presantă cu locuinţa. Şi a rămas impresionat.
      Vineri seara, la biserică, l-am rugat sa mă lase  a doua zi, sâmbătă, să spun de la amvon aceeaşi experienţă, să o audă toţi „fraţii”, ca să se bucure şi ei. Vroiam sincer ca Dumnezeu să fie lăudat, pentru că făcuse pentru mine şi familia mea o minune foarte mare după câteva săptămâni intense de rugăciune. Pastorul mi-a zis că...o să vadă... Deja mi-a apărut un semn de întrebare, când am auzit asta, dar am zis că din moment ce el însuşi se bucurase de experienţă, nu aveam sa primesc beţe în roate. Deci repet...era o experienţă, nu o predică.
      Sâmbătă în pauza de dupa SS( aşa-numita „şcoala de sabat”), vine la mine prezbiterul( pastorul nici măcar nu a mai avut bunul simţ să-mi dea personal vestea, deşi cu 3 zile înainte fuseserăm "prieteni"...) şi-mi spune:
- Martin, nu poţi să spui nici-o experienţă.
-Păi de ce?am intrebat eu perplex...
-Păi pastorul a întrebat comitetul azi dimineaţă dacă te cunoaştem, cine eşti şi ce ai în cap...şi...cum nimeni nu a ştiut exact ce să zică...s-a luat hotărârea ca să nu-ţi dăm voie!
-Păi... frate prezbiter, am insistat eu, e vorba de o experienţă mare pe care am avut-o cu Dumnezeu săptămâna trecută şi pe care el O ŞTIE!!!! El a venit la mine la masă, am mâncat împreună...a ascultat-o şi i-a plăcut!!! De ce nu am voie să o spun tuturor acum?
- NU te supăra pe noi, frate Martin, aşa s-a decis de către comitet, asta e.
-Voi chiar nu înţelegeţi că Domnul urma să fie lăudat prin ce vroiam să spun? am insistat eu...crezând că nu e adevarat ce aud.
- Poate, dar suntem o comunitate şi ca orice biserică, avem şi noi nişte reguli.
- Şi dacă regulile astea sunt tâmpite?, am îndrăznit eu, văzând că oricum totul era pierdut.
- Ce vrei să spui?, întrebă prezbiterul clipind precipitat din ochi, ca şi când ar fi vrut să mă împuşte...
- Uite ce vreau să spun....Acum două seri, a venit fetiţa mea de doi ani la mine cu un desen în mână,în timp ce eu eram la calculator.
- Aşa şi?Ce vrei să zici cu asta?...deveni el nerăbdător.
- Şi eu n-o băgam în seamă deloc. Ea tot striga la mine, tragându-mă cu manuţa ei mică de bluză..."Tati, tatiii, tatiiiiii.....ia-uite ce ham-ham am desenat ..."   Eu nimic. Mă făceam că nu o aud şi nu o băgam în seamă. Îmi vedeam în continuare de treaba mea pe calculator. Ea continua să strige şi mai tare, crezând că o voi băga odata în seamă, ca să-i laud desenul cu cuţu-cuţu. "Tatiiiii, Tatiiiiiiiiiiiiiiiiiii"... Eu nimic...
   Deodată, după vreo două minute de încercări nereuşite de a-mi capta atenţia, m-am întors brusc la ea, zbierând cât m-au ţinut plămânii:
   "Taci din gură odată fiinţă nesuferită şi pisăloagă că m-am săturat de tine şi de desenele tale de kkt până în gât!!!!...Taci odata şi să nu te mai văd că vii la mine când sunt la calculator, ai înţeles?" Şi ca să fiu şi mai convingător, i-am dat un pumn în plină figură de i-a ţâşnit sângele din nas pe perete...Şi treaba a avut efectul scontat. De-atunci, fetiţa mea nu m-a mai deranjat niciodată.
    Prezbiterul, care mă privea deja siderat, rămăsese parcă fără aer...şi eu l-am întrebat:
- Ce credeţi, socotiţi că am făcut bine procedând aşa? Doar în casă e o ordine, eu sunt taică-su... şi ea trebuie să ştie de mică ce e disciplina...
      Prezbiterul a lăsat privirea în pământ şi n-a mai zis nimic. N-am mai zis nici eu nimic, ptr că deja mă încerca plânsul...

      Faptul că domnul Lăiu mi-a blocat accesul pe pagina dumnealui este logic şi era de aşteptat. Ceea ce este ilogic, absurd şi copilăresc este să crezi, la nivel de sistem, că frica de excludere, cenzura şi marginalizarea celui care are alte opinii ca tine  mai poate constitui o barieră în calea aflării adevărului, fie el despre biserică, ţară şi neam...Ca să nu mai spun despre Dumnezeu.