Lecţia reformistă

      Pe vremea când eram doar un copil, mama avea o relaţie de strânsă prietenie cu o familie adventistă care avea patru copii( trei băieţi şi o fată). Toţi patru erau extrem de inteligenţi. Terminaseră toţi facultatea de medicină cu nota maximă. În afară de asta, erau şi foarte credincioşi lui Dumnezeu. Toţi băieţii, de exemplu, făcuseră vreo doi ani de puşcărie datorată spiritului lor necombatant şi dorinţei de a nu "călca" sabatul. Mama a păstrat legătura cu sora lor până când aceasta a emigrat în USA, prin 1985.

      La un moment dat, mama a observat cum "cei trei tineri din cuptorul cu foc" în variantă ploieşteană au început să pună la îndoială autenticitatea bibliei ca inspiraţie divină. Pe vremea aceea, aşa ceva era sinonim cu sinuciderea spirituală. Băieţii găsiseră în biblie tot felul de greşeli flagrante, contraziceri, inexactităţi, incoerenţe logice şi ştiinţifice. Cu timpul, au dat cu totul biblia la o parte şi au devenit atei sau complet neinteresaţi de spectrul religios. Azi întâmplarea aceasta este pentru mine mult mai mult decât o avertizare pentru cine se desparte iremediabil de revelaţie. Este cheia spre cunoaşterea adevărului. Să mă explic.

     Mi-am petrecut 25 ani din viaţă în mijlocul unei biserici precum cea adventist-reformistă unde revelaţia biblică şi a spiritului profetic este încă la mare preţuire. Şi nu ar fi nimic rău în sine în acest lucru, dacă nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Am trăit nenumărate momente în experienţa mea spirituală "în jurul Cuvântului". Am ascultat nenumărate predici şi dezbătut în nenumărate "şcoli de sabat" Cuvântul. Iarăşi...acest lucru nu are nimic rău în sine însuşi.

     Problema a intervenit când am văzut ROADELE predicării oarbe a acestui Cuvânt. Să intru în detaliu: reformiştii au apărut pe scena istoriei în 1925, după primul război mondial, ca urmare a interpretării "la sânge" a unor pasaje EGW despre război şi necombatanţă şi a "călcării" de către biserica adventistă a poruncilor a patra şi a şasea în  război. Li s-a părut că "dacă rămân la ce stă scris" este suficient înaintea lui Dumnezeu. Şi azi îmi amintesc cu oroare ce îndreptăţire de sine megalomană, străină complet de adevărata evanghelie, reiese din argumentaţia reformiştilor că "noi am stat la dreptate" în al doilea război mondial şi că pentru asta..." suntem poporul adevărat al lui Dumnezeu. Pasajele spiritului profetic şi învăţăturile bibliei erau în aşa fel sucite încât să dea "autenticitate" noii biserici apărute din biserica-mamă, coruptă şi apostaziată. Buun, mergem mai departe.

      Prin 1951 s-a întâmplat altceva. Secretarul Conferinţei generale AZSMR, un anume Nicolici, a protestat împotriva lui Kessner ( director al şcolii misionare azsmr) pentru călcarea de către acesta a poruncii a şaptea. Somat  în plină conferinţă să spună adevărul, Kessner a tăcut, de unde Nicolici a tras concluzia că acuzaţia era întemeiată. Ca urmare, Nicolici împreună cu alţi 10 delegaţi s-au retras de la lucrările sesiunii şi au format o "nouă reformaţiune" bazată pe "respectarea poruncilor"( mai multe informaţii aici). Din nou, argumentul invocat a fost o ploaie de citate EGW care aduceau mânia divină asupra "întregii tabere pentru păcatul lui Acan". Buun, să mergem mai departe.

      Toate încercările de unire şi împăcare a celor două uniuni s-au lovit de-a lungul anilor de o incredibilă încăpâţânare din partea conducătorilor celor două grupări. Orice dorinţă  de compromis frăţesc era considerată ca venind de la Satana. Şi automat unii erau mai sfinţi decât alţii, mai..." la dreptate". În România, reformismul a fost şi este de asemenea divizat până în ziua de azi în două tabere, " protest" şi "comitet"... Dincolo de porecla care le-a rămas peste ani, este demn de ştiut că ambele apără cu ardoare Cuvântul, revelaţia, dar se duşmănesc teribil. Iar uneori ceea ce decurge din struţo-cămila asta este ridicol şi drept de tot râsul şi dispreţul. De exemplu, dacă eşti membru în "comitet", nu poţi lua cina la  "protest" sau invers. Dacă eşti din "lume" , trebuie neapărat să te botezi ori la "comitet", ori la "protest"...altfel n-ai parte de mântuire. Iar dacă eşti adventist, trebuie să te botezi din nou mai înainte de a-ţi fi întinsă mâna "caldă" a bisericii reformiste. Fiecare bisericuţă îşi apără cu dinţii tradiţiile şi obiceiurile pe baza a "stă scris"... Şi să ştiţi că e foarte uşor să găseşti ceva în Cuvânt prin care să îţi aperi "ţara şi nevoile şi neamul"...

     Dar să mergem mai departe. Credeţi că s-au terminat aberaţiile? Nici vorbă. Prin 2005, în România, a apărut o altă divizare într-una din mişcările reformiste din cauza dogmei trinităţii. Iar de curând, aflu că tot "comitetul" este puternic perturbat de o nouă mişcare, sprijinită de data asta de câţiva lideri importanţi, care afirmă sus şi tare( pe baza EGW, se putea...) că actuala biserica AZSMR este babilon, întrucât şi-a schimbat statutul organizaţiei în raport cu statul. Iar pentru că asta înseamnă nişte "compromisuri" cu Cezarul, înseamnă ...apostazie. Aşa că stau şi eu şi mă întreb retoric: dacă aş fi vreun adventist care vreau să mă reformez, în ce barcă să intru? În AZSMRComitet?În AZSMR- SMI? În AZSMR-SN sau VA? Sau în mai proaspătul AZSMR-DL, TC, EP???

    Ştiţi ce au în comun TOATE aceste curente sau partide între ele? Dragostea de Cuvânt, loialitatea faţă de ce "stă scris". Foarte bine, aş zice eu...dar roadele care se văd sunt triste şi se văd de la o poştă. Certuri interminabile, îndreptăţire de sine, manipulări de membri, ameninţări, excluderi, perfidie, ipocrizie, răutate. Şi toate acestea ÎN NUMELE Cuvântului, ca să nu zic al Domnului...

    Dar de ce s-a ajuns aici? Părerea mea e că reformiştii au pornit cu stângul de la început. Când întemeiezi o organizaţie având ca fundament greşelile altora, când devii obsedat faţă de revelaţie neglijând raţiunea, când cauţi să-L aperi pe Dumnezeu fără ca să-ţi înţelegi şi iubeşti fratele căzut, urmarea este orbirea, fanatismul, bigotismul. Când foloseşti Cuvântul ca o armă împotriva altora şi ca un avocat al apărării pentru părerile tale, sabia devine cu două tăişuri pe termen lung şi îţi vei face singur harakiri.Actualmente numai cineva slab de înger din punct de vedere intelectual ar mai putea fi interesat de reformism. Tinerii reformişti au ajuns cu totul neinteresaţi de Scriptură, iar când sunt interesaţi, sunt absolut fanatici, crezând sincer că numai ei se vor mântui sau că în" marea strigare" toţi oamenii care vor completa exclusivul număr de 144000 vor deveni reformişti. Bisericile sunt populate de extrem de puţini tineri, iar bătrânii sunt la putere. EGW este îndrumarul infailibil după care sunt număraţi centimetrii fustei sau a rochiei de mireasă sau conţinutul frigiderului şi petrecerea timpului liber. Totul se reduce în viaţa reformistului la "stă scris", absolut orice domeniu al vieţii, până şi intime, desigur, unde Dumnezeu este Ayatollahul  suprem iar biserica poliţia Lui secretă....

    S-a ajuns aici pentrucă nimeni nu înţelege de ce ne-a dat Dumnezeu revelaţia. Cuvântul nu ne-a fost dat ca să construim cu el biserici. Isus nu ne-a fost dat ca să construim cu El dogme. Dumnezeu nu ne-a dat Scriptura ca să arătăm cu ea altora drumul spre o biserică. Ci ne-a fost dat ca să învăţăm că a iubi semenul, indiferent că e adventist, iudeu sau ateu, este lucrul primordial. Ne-a fost dat ca să învăţăm că aproapele nostru trebuie iubit şi respectat mai presus decât ideile noastre despre Dumnezeu. Ne-a fost dat ca să învăţăm că tradiţiile, obiceiurile şi datinile părinteşti leagă şi înrobesc sufletul, pe când evanghelia adevărată a lui Isus eliberează, înţelepţeşte şi înnobilează sufletul.

    Dar să revin în final la prietenii mamei mele, de acum 30 ani. Ei erau cu mult mai inteligenţi decât fundamentaliştii din biserică. Întrebările care şi le puneau atunci erau cât se poate de pertinente. Gândirea lor era cât se poate de ascuţită şi profundă. Concluzia la care au ajuns însă( că nu există de fapt nici-un Dumnezeu) era cât se  poate de falsă şi de tristă.

       Diavolul ştie de mult că biblia şi spiritul profetic al EGW sunt pline de greşeli, contraziceri şi inadvertenţe. Şi este mai hotărât ca oricând ca să împartă oamenii în două clase, atunci când aceştia vin în contact cu adevăruri şocante despre Dumnezeu: în atei şi în bigoţi. În dispreţuitori ai revelaţiei care se cred deştepţii deştepţilor şi în apărători fanatici ai acesteia care sunt mai preocupaţi de reguli decât de adevăr. Fără să ştie, cele două grupe îi cântă în strună diavolului, atunci când respectul şi iubirea faţă de semen este pus pe ultimul loc sau când Dumnezeu devine vinovat pentru toţi copiii care mor de foame în Africa.

     Am învăţat ceva din lecţia reformistă. Dacă vrei să cunoşti adevărul, ieşi afară din barcă pe apa primejdioasă şi ameninţătoare. Nu trebuie să-ţi pese mai mult de viaţa ta decât trebuie să-ţi pese de viaţa celui de lângă tine. Nu trebuie să citezi din Cuvânt ca şi când  mintea ta ar cuprinde vastitatea Acestuia. Nu trebuie să fii sigur niciodată de ideile tale, cu excepţia temeliei biblice că există un Mântuitor care a murit pentru tine. Nu există nici-un învăţător omenesc sau nici-o biserică sau "popor al Lui" care să te conducă la El. Ci însuşi Spiritul Sfânt te va conduce pe calea cea bună "dacă vrei să faci sincer voia Lui" ( Ioan 7,17).

      Aflaţi într-o ocazie de "evanghelizare", ucenicii au bruscat pe un om care făcea independent de bisericuţa lor lucrarea lui Dumnezeu. Şi au venit ţanţoşi la Isus, povestindu-i isprava lor. Mare le-a fost şocul să constate că acţionaseră nu din iubire pentru Dumnezeu, ci din egoism şi mândrie religioasă. (Marcu 9,38-39). Mare va fi şocul oricărui reformator( fie el reformist sau anarho-teologic...) într-o zi când i se va spune că şi-a iubit ideile sale mai mult decât pe semen. Pentru că...sorry, Dumnezeu se identifică pe sine Însuşi cu aproapele nostru, nu cu ideile sau cu teologia noastră.