"Sabat fericit"- o nouă perspectivă

        Orice adventist, fie că este născut sau (de)venit în religia adventă, a auzit sau folosit el însuşi cel puţin odată salutul " sabat fericit". Personal nu am nimic cu salutul în sine, ci cu fundalul ideologic din spatele acestuia. Şi spun asta pentru că, pentru prea mult timp parcă, sacralitatea sabatului a fost şi este indisolubil legată de prezenţa credinciosului  la biserică. În afară de asta, aş dori să ating măcar tangenţial în prezentul editorial punctele slabe ale viziunii clasice adventiste cu privire la sabat.
   Am să încep cu o poveste personală, care pentru mine a fost un punct de cotitură. Acum doi ani, când am ajuns pentru prima dată pe meleagurile lui Martin Luther, m-am dus la una dintre bisericile AZS mai apropiate, unde cunoşteam câţiva români de ceva vreme. Speram ca orice emigrant nou venit că orice informaţie din partea lor despre  vreo muncă oarecare îmi va fi de folos. Tot în acea biserică aveam şi un "duşman", căruia indirect ( şi fără vina mea) îi făcusem totuşi foarte mult rău. Din păcate, detaliile personale le păstrez doar pentru mine, dar prietenii apropiaţi ştiu despre ce e vorba. 

    La biserică, sporovăiala obişnuită din timpul şcolii de sabat, în fine, ritualul cunoscut. În pauză, însă, mare mi-a fost mirarea să văd că nici-unul din aşa zişii prieteni nici nu m-au băgat în seamă, d-apăi să mă ajute cu ceva. Iar ca mirarea să-mi fie şi mai mare, aşa-zisul meu "duşman" a venit, m-a salutat, s-a interesat de aventura mea prin Germania, mi-a promis că îmi va căuta ceva de muncă( ceea ce a şi făcut!) şi...m-a invitat la masă. Nu aveam nimic gătit acasă, aşa că...desigur că am acceptat. Pe drum însă, s-a scuzat că nu mă poate primi acasă la el, şi m-a invitat la un restaurant( dacă nu am prejudecăţi), unde a plătit toată consumaţia. Am avut o foarte frumoasă conversaţie creştină cu cel căruia, repet, îi făcusem mult rău în mod cu totul inconştient. 

    Acea întâmplare a fost de natură să-mi aprindă nenumărate beculeţe. Nimeni din biserica respectivă( nici măcar cei cu care altădată mâncasem împreună) nu "m-a întrebat de sănătate", nici nu m-au invitat la masă. Dar băiatul ăsta, pe deasupra şi "duşmanul" meu, mi-a făcut atâta bine, "păcătuind" în zi de sabat din punctul de vedere al viziunii clasice adventiste. Şi când spun că mi-a făcut bine, mă refer mult mai mult decât la o porţie de Eierspaetzle plătită de el. Cine a fost în acel sabat mai pe placul lui Dumnezeu? El, " samariteanul milos" sau evreii indiferenţi din "sinagogă"?

     Întreabarea aceasta este mai importantă decât pare. Ne-am obişnuit să ne inghesuim minţile în ghetourile noastre legaliste, sabat de sabat, astfel încât atunci când vreun "păgân" nu respectă tradiţia recunoscută cu privire la sabat, este vrednic de tot dispreţul. Şi am pus astfel pe ultimul loc dragostea faţă de semen, şi pe primul loc dragostea faţă de sabat... Cumplit este felul în care îi imităm pe evrei...

     Dar ce este sabatul de fapt? Cum vrea Dumnezeu să "păzim" sabatul? Are el nevoie să ne plecăm capetele ca un "pipirig" o zi pe săptămână, prefăcându-ne că ne îngrijim de spiritualitatea noastră printr-o evlavie deşartă? (Mai) este important sabatul? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? 

    

      La fel ca şi evreii, noi am ridicat o statuie formelor şi am uitat complet spiritul Legii. Am împovărat sabatul cu interminabile repetiţii de cor, aşa zise şcoli de sabat, nesfârşite comitete şi adunări administrative, porunci de genul "asta ai voie să faci în sabat, aia e păcat", prezenţe la biserică, programe de tineret, şi câte şi mai câte...De nenumărate ori mi-a fost dat să aud adventişti, din toate colţurile Europei, că de-abia aşteaptă să vină " apusul soarelui" de sîmbătă pentru că atunci " e voie " să faci alte lucruri...Ca să nu mai spun că am devenit  atât de stupizi încât luăm versete ca cel din Isaia 66,23, le interpretăm literal, şi credem ba că Isus va veni a doua oară într-o vineri seară, ba că vom sosi în ceruri într-un sabat, ba că pe noul pământ sabatul va continua să mai fie serbat cu tot fastul aferent. 

    Astfel de oameni nu numai că nu au cele mai elementare noţiuni despre ce înseamnă noţiunea de timp din punct de vedere cosmic şi fizic( unde la Dumnezeu chiar nu există timp, de exemplu), dar ei cred că întreg universul se roteşte în jurul teologiei advente, cu sabatul ei cu tot. Şi au ajuns atât de naivi să creadă că la apusul soarelui pe Terra îngerii încep şi ei Sabatul ceresc, cu osanale speciale către Creator. Aşa se întâmplă însă când nu înţelegem ce a vrut Isus să spună prin "sabatul a fost dat pentru om, şi nu omul pentru sabat"...Aşa se întâmplă când dragostea noastră pentru dumnezeul minţii noastre este mai mare ca dragostea noastră pentru semen. Şi aşa se întâmplă când revelaţia devine obiectul exclusiv al atenţiei noastre, în detrimentul complet al raţiunii. 

    Bun....dar totuşi... De ce sabatul? De ce mai e nevoie azi de observarea unei zile? Este mai important sabatul sau dragostea faţă de semen? Este mai importantă Legea sau spiritul ei? 

    Să le iau pe rând. Pentru mine, semenul este de o infinit mai mare importanţă decât sabatul. Sabatul este un simbol, semenul este O REALITATE. Sabatul este o filozofie şi un stil de viaţă, semenul meu însă este O VIAŢĂ. Am ajuns însă, ca adventişti, să confundăm extrem de grav importanţa şi ordinea lucrurilor. Sunt zone pe Terra unde sabatul, şi dacă ai vrea să-l "păzeşti", este cu totul o închipuire abstractă. Locuitorii de la poli nu pot păzi sabatul, şi dacă ar dori, întrucât acolo aproape 6 luni pe an nu există delimitarea zi-noapte. Locuitorii insulei Tonga şi Samoa( în Pacificul de sud ) sunt aşezaţi la intersectarea unor meridiane geografice care fac în aşa fel ca băştinaşii de acolo să serbeze duminica, când de fapt, la doar câteva mile depărtare, în Samoa, adventiştii merg la biserică pentru că este sâmbătă. Tonga are un decret duminical de 40 de ani, dar adventiştii din Tonga pot să stea liniştiţi, deoarece în realitate, duminica este sâmbătă. 

   Ca să nu mai spun că pentru un om de afaceri care zboară  în aceeaşi zi de la New York la Londra, şi apoi de la Londra în Singapore cu destinaţia Australia, nici nu mai ştie pe ce lume trăieşte( temporal vorbind) în cel mai real sens al cuvântului.  Observaţi aşadar în ce complicaţii intrăm dacă dorim să fetişizăm sabatul, fără să înţelegem de fapt de ce ne-a fost dat.

     Părerea mea e că sabatul ne-a fost dat ca un cadou minunat, şi mai puţin ca subiect de veşnice dispute teologice. Ne-a fost dat ca să nu uităm în goana secolului XXI că avem nevoie de odihnă fizică şi spirituală. Ne-a fost dat să nu uităm că avem un Creator, în zile ca acestea, când teoria evoluţiei prinde tot mai mult contur în minţile multora dintre tinerii foşti adventişti. Ne-a fost dat să ne oprim din stressul de zi cu zi pentru ca să ne mai aducem aminte că o Mână nevăzută ne poartă oricum de grijă. Ne-a fost dat ca să ieşim în natură, ca să avem timp pentru noi, pentru familiile noastre, pentru semenul uitat de lângă noi. 

   Satana însă a confiscat azi sabatul adevărat chiar şi în mintea adventiştilor, nu numai în secolul patru, prin edictul lui Constantin cel mare, când autoritatea sâmbetei a trecut asupra duminicii. Azi el pune asupra minţilor lor o povară la fel de mare ca cea de pe timpul iudeilor...iar sabatul a devenit mai degrabă un stress pentru mulţi, decât o bucurie. Libertatea şi frumuseţea sabatului a fost înlocuită de frica cumplită de a nu-L supăra pe Dumnezeu, făcând în sabat aia, cealaltă şi ailaltă. Şi s-a ajuns la incredibile absurdităţi, încât este mai de dorit să treacă odată sabatul, ca să mă uit la Tv la filmul preferat, decât să deschid televizorul sâmbăta. Nu mai vorbesc despre extreme despre igiena corporală vis-a-vis de ziua de sâmbătă. 

     În tot acest formalism, Hristos este dat la o parte, iar aproapele este uitat. Oamenii se îngrămădesc ca oile în biserici, plecând de acolo mai goi în spirit decât au venit. Iar sabat după sabat, problemele bisericii se înmulţesc, în loc să dispară. Adventiştii citează în neştire fragmente despre importanţa sabatului ( care sunt corecte de altfel), fără să pună în practică modul lui Isus de a trăi sabatul. 

    Dragii mei adventişti sau reformişti....nu îl veţi găsi pe Isus la sinagogă ÎN FIECARE SABAT. Îl veţi găsi într-un sabat cu ucenicii în lanurile de grâu, dispreţuind datina fariseilor... altul în scăldătoarea Betesda, căutând pe cei mai neajutoraţi dintre oameni, altul mergând pe strazile Ierusalimului, deschizând ochii orbului din naştere...De ce nu mergea Isus ÎN FIECARE SABAT la sinagogă? Pentru că era un om liber! Pentru El fiecare zi a săptămânii era un sabat. El avea sabatul nu într-un calendar pe perete, ci adânc sădit în inimă. 

     Aşa că dacă doriţi, călcaţi şi voi pe urmele mele întrucât şi eu calc pe urmele lui Isus: când va veni căldura şi or înmuguri pomii, ieşiţi în natură! Luaţi-vă soţiile de mână şi mergeţi la picnic pe marginea unui lac, colindaţi prin pădure, cutreieraţi dealurile şi câmpiile şi trageţi aer curat în piept. Lăsaţi copilaşii să zburde şi să se joace plini de veselie pe iarba verde şi proaspătă! Lăudaţi-L pe Dumnezeu pentru vremea frumoasă de afară,şi pentru cântecul melodios al păsărilor! Urcaţi munţii, plimbaţi-vă cu barca pe un lac sau călcaţi cu picioarele goale pe nisipul umed de la ţărmul mării! 

     Dacă preferaţi să rămâneţi totuşi în oraş, căutaţi cazurile disperate social şi economic de lângă voi! Căutaţi pe văduvă şi orfan, ajutaţi pe bătrânica văduvă să smulgă buruienile din curte, şi nu treceţi nepăsător pe lângă ea! Întrebaţi vecinii cu ce i-aţi putea ajuta, întrucât sâmbăta este ziua voastră liberă! Faceţi-vă de vorbă cu oamenii disperaţi şi trişti dintr-o Românie fără speranţe, ridicaţi-le privirea spre un Mântuitor minunat, nu spre o biserică! Vizitaţi spitalele şi aduceţi mângâiere bolnavilor. Inventaţi în fiecare sabat noi şi noi metode de a ajunge la inima oamenilor, prezentându-le adevărata viaţă, care este în Hristos! Gândiţi-vă cum aţi putea să atrageţi atenţia unei lumi tot mai seculare, întrucât evanghelia veşnică este putere infinită chiar şi pentru ea! 

     Dacă vremea este urâtă, dedicaţi timp studiului ştiinţei, al cosmosului, al corpului uman, al unei limbi străine, urmăriţi un documentar despre minunile din micro şi macrocosmos care atestă existenţa unui Creator! Nu de alta, dar ca să ştiţi ce să răspundeţi dupa aceea celor care vor lua în râs credinţa voastră! Urmăriţi în paralel felul misterios în care revelaţia se armonizează cu ştiinţa. Faceţi-vă cu baptistul baptist, cu agnosticul agnostic, cu ateul ateu, doar ca să-i câştigaţi la Hristos! Întrucât şi Hristos s-a plecat la nivelul concepţiilor arhaice din timpul său... iar dacă nu vor să primească credinţa voastră, "scuturaţi-vă sandalele" şi căutaţi pe alţii...dornici să cunoască "ceea ce este mai presus de orice cunoştinţă", adică pe Hristos! 

     Faceţi toate acestea în sabat, ba încă multe altele pe care eu nu le-am enumerat aici şi mai lăsaţi-o ( la propriu, nu peiorativ) dracului odată de biserică. Niciodată nu veţi cunoaşte adevărata binecuvântare a sabatului, decât atunci când veţi imita întocmai maniera lui Isus de a se bucura de sabat! Astfel de "sabate fericite" vă doresc, şi vă pot garanta cu propria experienţă că sunt într-adevăr...fericite...