Pe marginea prăpastiei ( II )

     Pentru cei care decid însă să-şi continue aventura, apar de asemenea primejdii tot mai mari. În primul rând, este evident că drumul întortochiat de munte este tot mai îngust şi mai periculos. Deja nu te mai poţi baza numai pe el, chiar dacă eşti debarasat de bagaje. Funii mici atârnă în mod misterios de Perete, dând impresia călătorilor că sunt ţinute de Cineva...Ce să fie oare aceste funii?

      Pentru mine, ele reprezintă credinţa. Credinţa că, în pofida faptului că revelaţia nu poate fi pe deplin înţeleasă, în ciuda faptului că este prea înaltă ca vreun muritor să o poată cuprinde cu mintea, ea este totuşi „inspirată” de sus. Funiile constituie acea dispoziţie de a nu abandona totuşi esenţa a ceea ce am fost învăţaţi în adventism, şi anume existenţa unui Dumnezeu bun şi iubitor, existenţa unui diavol căzut, apoi a unei vieţi viitoare şi a unei morţi veşnice.

       Din când în când, cărarea raţiunii devine atât de periculoasă încât numai funiile puternic ancorate în Perete te mai pot salva. Nimic din poteca de munte pare că nu mai prezintă siguranţă, şi cu toate acestea trebuie folosită în continuare. De fapt călătorii se încred deja mai mult în funiile misterioase decât în  solul mişcător şi erodat de sub picioarele lor:

     „Pericolul ca noi sã cãdem de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totuşi nu ne puteam pune picioarele din plin pe cale, pentru cã aceasta era prea îngustã. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga noastrã greutate de funii, exclamând: "Suntem ţinuţi de sus! Suntem ţinuţi de sus!" Aceleaşi cuvinte au fost rostite de toatã grupa de pe calea cea îngustã”.

      Ellen White nu spune aici că raţiunea trebuie abandonată, ci că vine un moment în acest safari de viaţă şi de moarte când deja nu te mai poţi încrede exclusiv în ea. De fapt, raţiunea a fost mereu însoţită de revelaţie de-a lungul drumului. Aşa este şi acum, numai că ea devine atât de periculoasă încât deja nu te mai poţi încrede în ea. Cel care doreşte să ajungă la ţintă, trebuie să se agaţe uneori „ cu toată greutatea” de funii şi să se strângă aproape de Peretele alb.

       Oricât de superinteligent ar fi Edi Constantinescu sau orice alt muritor, există un pericol imens în a te încrede numai în raţiune, şi a neglija vădit revelaţia, aşa veche şi neactuală cum pare ea. Dacă te apleci prea curios să vezi ce vor să spună acele voci „deştepte” din adânc, dacă insişti exclusiv asupra umanismului lui Macchiaveli sau nihilismului lui Nietzsche ...fără să îţi mai pese prea tare de biblie şi spiritul profetic, adică acele genii „depăşite” pentru omul modern, ai toate şansele să cazi în prăpastia ateismului. Un prieten bun din grupul 1888 îmi spunea astfel: „ Istoria este plină de indivizi supercapabili care s-au apucat să scuture ramurile pomului cunoştinţei binelui şi răului, în dorinţa de a scutura de pe crengile lui activiştii ( înţepeniţi ai diavolului –adăugarea mea). Dar au sfârşit prin a deveni ei înşişi activişti.”

         Constat dezamăgit că, dacă deocamdată se poate înşela în privinţa lui Edi, care nu a ajuns încă să nege pe faţă existenţa lui Dumnezeu sau a diavolului, are perfectă dreptate în ceea ce priveşte fanii acestuia care au devenit deja agnostici sau chiar atei convinşi. Ultimele mele dezbateri despre existenţa diavolului cu prietenii de pe OSC confirmă această tristă previziune. Şi eu ştiu aşa, că...” după roadele lor îi veţi cunoaşte”...  Aşa că atât Florin Lăiu este în pericol mortal dacă nu abandonează odată bagajele acelea grele şi voluminoase care fac imposibilă călătoria, dar într-o măsură la fel de mare este în pericol Eddie Constantinescu dacă nu pricepe( culmea, tocmai el) că Peretele alb are rolul lui iar funiile credinţei strâns ancorate de acesta sunt salvatoare. Raţiunea şi numai raţiunea este la fel de păguboasă precum dogmele, tiparele, clişeele şi lozincile activiştilor comunişti din biserici, domnule pastor...

      Dar v-aţi întrebat oare de ce „funiile se mişcau, mergând alãturi de noi” în vis?

     Credinţa noastră trebuie să se maturizeze, nu să rămână infantilă. Vom vedea imediat că funiile mici se vor îngroşa incredibil de mult pe parcursul călătoriei...Dar ce face ca să crească credinţa noastră în timp? Raţiunea, împinsă până la capătul ei logic, spune că revelaţia este o aberaţie. Însă funiile atîrnă, culmea, tocmai de această „ aberaţie” „înaltă”. Ciudat, nu-i aşa? Eu cred că funiile se mişcă pentru că Cineva inteligent le mişcă de sus. Nu se mişcă singure. Dar ce să însemne acest lucru? Se pare că, pe măsură ce se mişcă, funiile devin mai groase, mai puternice. Ei bine, eu sunt convins că mişcarea misterioasă a funiilor sunt experienţele personale cu acest Dumnezeu misterios şi tăcut din înalţimi. Uitaţi-vă atent la povestea din vis. Numai cine are experienţe reale, concrete de viaţă cu Dumnezeu are şanse să continue călătoria. Numai cine se agaţă de funii, acolo unde raţiunea nu mai prezintă siguranţă , are şanse să scape. A nu-L fi experimentat pe Dumnezeu până acum, a nu avea la nivel personal certitudinea existenţei şi iubirii infinite, a nu avea experienţa întâlnirii personale( la diferite niveluri şi în mii de feluri) cu Dumnezeu...aceasta este marea problemă a prietenilor mei agnostici de pe OSC care se plâng la unison că lor nu li s-a descoperit Dumnezeu, de unde concluzia ciudată că...Acesta ar putea fi o iluzie. Bineînţeles, ca şi în substratul dialogului dintre Adam şi Dumnezeu din grădina Edenului după cădere, Dumnezeu este întotdeauna de vină, şi nu omul.

      Dar să mergem mai departe. Observaţi cât de ciudat şi divers este repertoriul vocilor  care vin din abis: „Când am auzit sunetele de orgie si de veselie care pãreau cã vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurãturi murdare, glume proaste, cântece vulgare, josnice. Am auzit cântec de rãzboi si cântec de dans. Am auzit muzicã instrumentalã şi râsete puternice, amestecate cu blestem si strigãt de groazã si jale amarã, şi eram mai îngrijoraţi ca niciodatã sã ne menţinem pe calea cea îngustã şi grea. Mare parte din timp, am fost siliţi sã atârnãm toatã greutatea noastrã de funii care creşteau în grosime, pe mãsurã ce progresam”. 

      Diavolul are şi el multe de oferit. Entartainment, cultură, artă, dezbateri, filozofie, talk-show-uri, religie,explicaţii, ştiinţă, cunoştinţă. Şi să nu mă înţelegeţi greşit...Toate aceste lucruri sunt bune până la un anumit punct, chiar dacă „s-ar părea” că vin din abis. E absurd să-ţi pui dopuri în urechi în timp ce mergi la cer. Nu tot ce vine de la diavol şi acoliţii lui din prăpastie este rău în sine însuşi, aşa cum nici pomul sau fructul din care a gustat Eva nu era nici hidos, sau urât mirositor şi nici otrăvitor. Este ridicol să nu te pui la punct cu ultimele descoperiri ale ştiinţei( care are şi baze teiste, fără îndoială), să nu ţii cont de cărţile de exegeză nou-testamentară ale lui Bart Ehrman( pe care tocmai le citesc în prezent) sau să afirmi că televizorul şi internetul sunt de la Satana. Nu, toate acestea sunt invenţii omeneşti unde creierul uman este implicat categoric.

      Avem însă o problemă pe care Edi şi fanii lui evită (din neglijenţă sau intenţie) să o amintească. Acest creier minunat, care face mii de miliarde de operaţiuni posibile, „ mai multe ca toate stelele din întreg universul”, ca să-l citez pe Edi, este virusat de mult timp. E clar că acum nu mai avem aparate cu limbaj morse, ci un Windows puternic. E clar că acum nu mai avem Windows-ul MS-DOS din secolul 19 al doamnei Wikipedia, şi nici Windows-ul din secolul 20 al lui Jones sau Waggoner. Avem modernul Windows 7 capabil să aducă îmbunătăţiri de performanţă şi deplin compatibil cu driverele, aplicaţiile şi echipamentul pe care Windows Vista  le-a folosit deja. Uităm însă ceva esenţial: şi acest ultim product poate fi lesne infestat de viruşi, de malware şi spyware.

     Atât malware cât şi spyware-urile sunt programe de calculator concepute de indivizi rău intenţionaţi, pentru deteriorarea unui computer sau infiltrarea în el, sau/şi deteriorarea ori infiltrarea în întregi reţele de computere, fără consimţământul proprietarului respectiv(citat wikipedia seculară). Înţelegeţi, prieteni?

     „Fără consimţământul proprietarului respectiv”. La începutul călătoriei ai fost un adventist credincios. Chiar ai abandonat pe parcurs, ascultând de glasul raţiunii, bagajele grele ale tradiţiei părinteşti. Dar dacă mergi prea sigur pe tine pe marginea prăpastiei, curios în exces la ce au să-ţi transmită vocile din abis, ai să cazi cu siguranţă tu însuţi în abis. Una e să le auzi, şi să întorci spatele revelaţiei, alta e să le auzi, dar să te ţii strâns de funie, crezând că cine o ţine este chiar Dumnezeu. În acest al doilea punct greşesc prietenii mei bine intenţionaţi, avertizându-mă să nu stau de vorbă cu „diavolul”.

   Dar am ajuns astfel chiar la capătul călătoriei din vis şi vreau să demonstrez că o astfel de atitudine este iarăşi greşită. În primul rând, nici Edi, nici Stephen Hawking şi nici Richard Dawkins nu sunt diavolul însuşi. În al doilea rând, din episodul ispitirii lui Isus în pustie, avem clar încurajarea că nu e absolut nici-o problemă să vorbeşti chiar cu diavolul, cu condiţia ca să citezi numai din ce „stă scris”, bazându-te numai pe revelaţie, şi deloc pe raţiune. La capitolul raţiune, nu te poţi pune cu dracul, că e nespus mai deştept decât tine.

     În vis, călătorul obosit ajunge într-un moment dat în faţa celei mari dileme posibile din câte pot să existe. Atât cărarea raţiunii, cât şi peretele alb de mai înainte, se termină. În faţa lui, se cască ameninţător hăul iadului, de unde vocile sunt tot mai ameninţătoare şi mai puternice. Este o scenă de coşmar. Respiraţia ţi se opreşte. Începi să transpiri şi să tremuri. Nimic nu mai este sigur. A venit suprema şi cea din urmă încercare. Biblia şi spiritul profetic ţi-au fost luate. Raţiunea duce în mod evident spre prăpastie. Dumnezeu s-a ascuns până şi de tine şi nici măcar ţie, cel care ai suportat atâtea vicisitudini, nu îţi mai răspunde. Deşi vezi cu ochii tăi raiul de dincolo, o ceaţă groasă iese din abis, aruncându-te într-o şi mai mare angoasă.

    Sunt convins că omul, mai mult sau mai puţin condus de cel rău, va descoperi lucruri uimitoare în viitorul apropiat care va clătina puternic credinţa în Dumnezeu. Este foarte posibil ca omul să creeze viaţă în laborator din „nimic” ( deja se fac paşi mari în această privinţă), să descopere secretele creaţiei la CERN, să colonizeze luna sau poate chiar Marte, obligându-ne astfel să ne schimbăm din mers teologia. „Unde este Dumnezeu?”...nu va mai fi în acele zile doar o batjocură ateistă, ci o frământare groaznică a creştinului.

    Singura salvare va veni în acele momente teribile prin funia credinţei. Cu condiţia ca până atunci să o fi experimentat deja de mai multe ori. Da, va veni ceasul să te întâlneşti cu diavolul sau cu diavolii faţă în faţă. Nu asta este problema de care trebuie să fugă creştinii. Mai curând sau mai târziu, de diavol oricum nu vor scăpa, ori asta ne învaţă până şi Ellen White. Singura noastră apărare azi şi oricând este nu să ne punem dopuri în urechi, crezând astfel că suntem mai deştepţi decât Lucifer, ci să experimentăm des pe Dumnezeu prin credinţă.

     Prietenul meu Florin Lăiu precum şi toţi ceilalţi prieteni din grupul 1888 sunt oarecum de aceeaşi părere că este extrem de periculos „ să sari din barcă”, fie ea a adventismului  sau a menneapolismului... Că e periculos, e clar ca lumina zilei. Dar că nu va fi necesar la un moment dat, e o greşeală la fel de mare. Da, diavolul trebuie şi va trebui să fie înfruntat cu curaj prin credinţa în Cuvânt. E valabil pentru orice timp, din trecut, prezent şi viitor. Numai saltul în neant, prins de funia groasă acum cât tine, este salvarea, nicidecum rămânerea  la marginea prăpastiei. De fapt, profeţia din visul cu pricina arată clar că toţi cei care vor ajunge acolo, vor şi sări în gol... „ Suntem ţinuţi de sus” va fi continua lor exclamare şi continua lor speranţă.  A nu sări dincolo, este o nebunie...în timp ce pentru cei „nebuni” şi curajoşi va fi în final suprema fericire.

     Aşa că pentru toţi, inclusiv pentru mine, este valabil îndemnul sincer care vine de pe buzele Galileanului: reset your religion. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Încercaţi să înţelegeţi: revelaţia fără raţiune duce la sectarism şi în final la sinucidere în grup de genul David_Koresh. Raţiunea fără revelaţie duce la mândrie, apoi agnosticism şi în final ateism de genul Robert Brinsmead. Amândouă sunt surori gemene în calea spre ceruri. Chit că una-i mai hâdă decât cealaltă.