Pe marginea prăpastiei ( I )

  

     Am primit în ultimul timp serioase şi cordiale invitaţii de a mă reseta eu însumi în ceea ce priveşte viziunea mea proprie cu privire la marea controversă dintre bine şi rău. Prieteni buni din Spania şi din România, ba chiar din grupul de studiu 1888 cu care simpatizez mai demult, mi-au atras atenţia că sunt în pericol datorită unor setări proprii. Vizionarea intensă de către mine a unor „evanghelii” moderne venite de peste ocean sau participarea pe unele forumuri adventiste devenite între timp mai mult ateiste e de natură să mă tragă ireversibil în abisul guvernat de Satana însuşi, sunt de părere aceştia. În primul rând le mulţumesc sincer pentru grija care mi-o poartă, în al doilea rând îi sfătuiesc însă să se liniştească în ceea ce mă priveşte( eventual să se roage pentru mine). Doar o privire asupra titlului blogului meu e o dovadă suficientă, sper, că am ales calea resetării continue şi că nu văd asta deloc ca o premiză pentru cădere, ci dimpotrivă, pentru progres.

     Se pare că am reuşit să creez o controversă, dacă stau să mă uit numai la schimburile mele de „cronici” cu Florin Lăiu. Nu am intenţionat asta în mod neapărat, dar acest lucru nu poate decât să mă bucure. Avem imperioasă nevoie de controverse pentru creşterea spirituală, ori asta o spunea tocmai „precupeaţa de flori”, mult mai inspirată decât  mine. Dar ajunge cu introducerea. Să trec direct în subiect.

      Ultima replică a profesorului în filologie şi lingvistică de limbi vechi din Bucureşti este în general în asentimentul meu. Într-o foarte mică măsură, pe care dânsul( precum şi alţii) o consideră neesenţială, ne despărţim categoric. Eu văd tocmai această parte ca fiind esenţială pentru cunoaşterea Adevărului( cu majusculă). Despre ce este vorba?

     Ei bine, dânşii consideră că evanghelia „raţiunii” care vine de dincolo de ocean este prăpastia din care urlă de fapt spectrul ateismului, al negării totale de Dumnezeu. Pe Edi Constantinescu, recunoscut şi de ei ca fiind geniul incontestabil al momentului în spectrul adventist românesc, îl văd mulţi dintre ei nici mai mult nici mai puţin decât emisarul personal al Satanei. Daţi-mi voie, stimaţi prieteni de pretutindeni, să vă spun că cel puţin deocamdată, vă înşelaţi cu toţii. Ştiu...pare o încumetare pură că un călugăraş anonim şi izolat reproşează asta atâtor capete luminate, fie din Bucureşti, fie din Turnu Măgurele, sau Timişoara...Dar aveţi răbdare să îmi citiţi argumentele până la capăt.

     Copiind modelul Maestrului nostru al tuturor, aş dori să vă aduc un contraargument din propria voastră( noastră) ogradă, revelaţia. Este vorba despre o viziune din 1868 a Wikipediei adventiste,  Wikipedie pe care o critic şi o stimez în aceeaşi măsură.  Şi haideţi să dezbatem cum poate să ne fie de ajutor acea viziune veche

( viziunea este tot revelaţie, nu?) în împrejurările extrem de confuze actuale. Voi începe totuşi cu sfârşitul acesteia, şi nu degeaba:

   „Visul acesta nu are nevoie de comentarii. El a făcut o astfel de impresie asupra minţii mele, încât probabil că fiecare punct din el va fi viu înaintea mea, atâta timp cât memoria mea va continua să existe.”

   Ei bine, eu cred că a venit în sfârşit vremea pentru nişte comentarii serioase. Ea este un gigant al credinţei, şi cu toate astea nu a înţeles mai nimic din ce vroia să însemne. Noi însă „stăm pe umerii” ei, vorba lui Edi, şi putem azi să înţelegem ce poate însemna dacă ne punem puţin creierele la contribuţie.

   Mai întâi, visul( pe care eu îl consider că se împlineşte tocmai în aceste zile) vorbeşte despre hotărârea pionierilor de a porni la drum într-o călătorie. Pentru mine şi sper că şi pentru dvs e evident că aici e descris drumul poporului lui Dumnezeu către punctul Omega, acel punct în care „toate lucrurile vor fi făcute noi”.  Dar acum începe suspansul. Ce să însemne oare căruţa, apoi caii, apoi bagajele care sunt rând pe rând aruncate în abis, ce să însemne acea repetată şi obsesivă RENUNŢARE la obiectele personale( inclusiv şosetele!!!) apoi ce semnifică peretele alb, neted şi curat în contrast marcant cu cărarea gloduroasă, accidentată şi abruptă de munte pe care călătoresc pionierii împreună cu acea mulţime numeroasă de la început??? Şi ce semnifică funiile misterioase care se coboară de sus de undeva pe peretele alb şi neted? Dar abisul şi vocile batjocoritoare şi de dans care se ridică ameninţător din acesta?

    Ei bine, lasaţi-mă să afirm că eu am găsit o explicaţie posibilă pentru toate acestea. Puteţi să râdeţi de mine cât poftiţi. Nu ar fi nici prima şi nici ultima oară când aş păţi aşa ceva. Însă faptul că eu am trecut prin nenumărate „bărci” spirituale, mai organizate sau mai puţin organizate, rămânând însă consecvent credinţei în Dumnezeu, ar trebui să vă dea de gândit. Am un imens avantaj faţă de mulţi  prin faptul că m-am resetat de nenumărate ori, atât din punct de vedere spiritual, cât şi intelectual, ajungând azi să constat cât de nebunească este dragostea de opiniile proprii gen „ nu duc lipsă de nimic”. Şi, ca o încheiere a acestei necesare, zic eu, digresiuni, remarca e valabilă în primul rând pentru mine.

     Cred cu toată puterea minţii mele că peretele alb, înalt, neted şi curat este revelaţia biblică şi a „precupeţei de flori”. Dacă am escalada în sus acest perete înalt, am ajunge la cel ce este Infinit...alb şi neprihănire pură. Se pare însă că peretele Acesta nu reprezintă o alternativă viabilă pentru femei, copii sau chiar şi tineri sau bărbaţi neantrenaţi în alpinism. Înţelepciunea infinită a prevăzut altă metodă ca fiinţele muritoare să ajungă pe tărâmul refacerii: cărarea accidentată, obositoare, periculoasă de munte. Cel puţin pe această cărare de munte orice femeie sau copil poate urca în sus, indiferent de ritmul cu care merge. Voinţă să aibă numai. Dar ce este această cărare nesuferită şi periculoasă, atât de periculoasă că inspiră teamă călătorilor? De ce unii din cei care au pornit la drum refuză din când în când să înainteze pe ea, plângându-se de greutatea drumului? Se pare că unii iubesc foarte mult căruţele sau caii, sau bagajele, nu-i aşa? Ei bine, TOŢI aceştia rămân în urmă în mod inevitabil. Reţeta incontestabilă a succesului este...culmea...RESET YOUR RELIGION...şi asta nu o zic deloc în batjocură sau ca să-mi caut admiratori pe aici. Ascultaţi:

 „ Apoi, ne-am gândit la cei care nu erau obişnuiţi cu lipsuri şi greutăţi. Unde erau aceştia acum? Ei nu erau în grupă. La fiecare schimbare, unii au rămas în urmă şi au continuat drumul numai cei care erau obişnuiţi să îndure greutăţi. Lipsurile drumului i-au făcut pe aceştia şi mai dornici să stăruie spre sfârşit.”

   Aţi remarcat expresia „ la fiecare schimbare”??? E mică şi poate trece lesne neobservată ca şi situl meu, de altminteri. Acum , lăsând gluma la o parte, e clar că numai ce se schimbau pe parcurs, numai care cei care renunţau la bagaje sau accesorii inutile, îşi puteau continua călătoria. Dar a venit vremea să explic ce cred eu că reprezintă calea abruptă, bagajele şi apoi funiile salvatoare.

    Calea abruptă şi periculoasă, dar vital de urmat este RAŢIUNEA, acel impuls magnific prin implicaţiile sale care porneşte de la Isus. Această cale este propovăduită azi de Edi Constantinescu cu o înflăcărare demnă de toată lauda. Nu oricine poate merge pe ea, şi mulţi strâmbă din nas, refuzând în mod laş să-şi încordeze minţile. Pentru ei, tot ceea ce cere Dumnezeu este să-ţi laşi creierul la garderobă atunci când intri în biserică. „Nu citi”, „nu asculta”, „ nu privi” şi „ nu cerceta” este leit-motivul celor care, potrivit visului, „ nu erau obişnuiţi cu lipsuri şi greutăţi”. Pentru ei, a merge sabat de sabat la biserică, a asculta comfortabil o predică cu ochii închişi pe jumătate şi cu creierul amorţit de tot este nici mai mult nici mai puţin decât voinţa celui de sus. În realitate este laşitate, stupiditate, încăpăţânare, lene şi moarte veşnică. A nu înainta înainte pe cărarea raţiunii secundată de peretele revelaţiei este pierderea oricărei şanse de a vedea vreodată Înţelepciunea infinită faţă în faţă. Edi Constantinescu are meritul incontestabil şi toată lauda mea pentru că struneşte oile adventiste înainte. Nu, nu el este cărarea şi nici măcar păstorul adevărat. Dar este cât se poate de clar că este liderul incontestabil al momentului pentru cei curajoşi, pentru cei care nu s-au opintit pe cale până acum.

     Bagajele  şi accesoriile din vis reprezintă tradiţia adventistă moştenită de la părinţii noştri. Acea tradiţie găunoasă, împovărătoare şi pe care eu nu mă feresc să o numesc schizofrenică. Fie că este aberanta dogmă a trinităţii, fie că este poliţienizarea sabatului, fie că este flanelograful lui Sorin Petrof, viziunea veche despre sanctuar( din care Brinsmead ne invita să ieşim) sau concepţia aberantă că Dumnezeu trozneşte şi ucide fără probleme dacă interesele I-o cer( de care Gili Cârstea ne invită din răsputeri să ne debarasăm), toate acestea sunt bagaje voluminoase, bune la vremea lor, nimic de zis. Dar acestea fac călătoria imposibil de continuat. Raţiunea(secondată de revelaţie) ne cere să le abandonăm. 

       Bunul simţ al omului normal cât de cât, logica că Dumnezeu nu poate fi mai rău şi mai arbitrar decât creaturile Sale, ştiinţa care ne invită să-L vedem pe Dumnezeu şi universul altfel decât ne-am imaginat până acum, cercetarea bereeană a cărţilor lui Bart Ehrman care ne dezvăluie în mod şocant cum a fost scrisă biblia şi mai ales de cine a fost scrisă...ei bine toate acestea şi multe altele ne fac să ne poticnim pe cărarea raţiunii. Ce-i de făcut?...se întreabă adventistul obosit care se aştepta ca drumul spre ceruri să fie mult mai scurt şi mai comod. Cum să  arunc  toate aceste bagaje dragi la gunoi? În ele am pasta de dinţi, îmbrăcăminte pentru vreme friguroasă, mâncare pentru drum. În plus...geamantanele astea vechi sunt primite drept moştenire de la părinţi.

     Visul este însă necruţător. Numai cine continuă să meargă înainte reuşeşte. Numai cine aruncă bagajele nefolositoare continuă în aventura spre ceruri. Numai cine gândeşte serios cu propriul creier( care apropo, ne-a fost dat cadou de Dumnezeu înainte de a ne fi fost dată un google sau o wikipedie) are şanse să termine călătoria. Ceilalţi însă rămân în urmă pe cale, pentru că se plâng că drumul a devenit prea îngust şi prea periculos. Ei preferă să rămână lângă Perete, îşi deschid pacheţelele de mâncare şi se felicită reciproc că s-au oprit la timp şi că nu îşi asumă riscuri nebuneşti. Habar nu au însă cât de mult se înşeală...

   Călătoria celor cu spirit dornic de aventură spre tărâmul făgăduinţei continuă, nu însă fără peripeţii cumplite. Despre asta, mâine...