Călătoria în timp, liberul arbitru şi predestinaţia (II)

    

       Este posibil ca spaţiul şi timpul să fie atât de puternic deformate astfel încât să ia fiinţă o scurtătură uriaşă între A şi B. Aceasta s-ar putea realiza prin crearea unei găuri de vierme între A şi B. Aşa cum numele lasă să se ghicească, gaura de vierme este ca o ţeavă  extrem de subţire, un gang îngust în spaţiu şi timp care poate lega două regiuni foarte îndepărtate din univers.

      Închipuiţi-vă că sunteţi la poalele unul lanţ muntos impresionant şi doriţi să ajungeţi în partea cealaltă. Nu vă rămâne decât să escaladaţi muntele şi apoi, cu chiu, cu vai, să-l coborâţi pe partea cealaltă. În afară de faptul în care prin stânca aflată în faţa dumneavoastră există  un tunel uriaş orizontal care traversează tot muntele. S-ar putea imagina astfel o gaură de vierme naturală sau artificială care din vecinătatea sistemului nostru solar conduce direct la Alpha Centauri. Lungimea unui astfel de tunel ar putea să fie de câteva milioane de kilometri în timp ce în spaţiul obişnuit există o distanţă de 40 miliarde de kilometri între Terra şi Alpha Centauri.

    Dacă am participa la deschiderea CM de fotbal din 2010( Africa de sud) şi am dori să plecăm spre Alpha Centauri  astfel încât să ajungem acolo la jocurile olimpice din 2013( după calendarul terestru), o gaură de vierme ar fi soluţia ideală. Dar atunci ar trebui să găsim şi la întoarcere o astfel de „trecătoare”, care să ne permită să ajungem înaintea finalei CM de fotbal din Africa de sud, şi să „pronosticăm” corect nu numai cine va fi campioană mondială( Spania) dar spre uimirea generală şi că vor avea loc prelungiri, cine va primi cartonaşul roşu şi în ce minut, cine va marca golul victoriei şi în ce minut şi toate detaliile partidei în amănunt.

      Conceptul de gaură de vierme nu este un produs al literaturii SF. În 1935 Einstein şi Nathan Rosen au demonstrat într-un articol că, potrivit teoriei relativităţii, sunt posibile formarea unor " poduri”- azi numite „găuri de vierme”. Aceste „poduri” nu ar exista atât timp cât să permită trecerea unei nave spaţiale, întrucât orice vehicul  ar naufragia datorită „întineririi” podului. Cu toate acestea, s-a exprimat fireşte bănuiala că o civilizaţie extrem de dezvoltată ar putea fi în stare să ţină „podul” deschis până când nava  spaţială a ieşit în partea cealaltă.

      Pentru ca acest lucru să fie posibil, iar călătoriile în timp să fie la ordinea zilei, spaţiul şi timpul trebuie să fie într-o  aşa măsură deformat, încât materia  să nu mai posede o densitate pozitivă, aşa cum este cazul în realitate. Legile fizice nu permit aşa ceva, şi ca atare nici călătoriile în timp. Dar, din nou, legile fizicii cuantice ne vin în ajutor, preluând controlul în „cabina de comandă” a căutărilor noastre. Teoria cuantelor permite densitate energetică negativă în anumite locuri atât timp cât este echilibrată de densitate energetică pozitivă în alte locuri, dar în aşa fel încât cantitatea generală de energie să rămână pozitivă. Avem aşadar destule indicii să credem că spaţiul şi timpul pot fi în aşa fel deformate(îndoite) încât să facă posibilă călătoria în timp unor civilizaţii foarte avansate tehnic.

       Cu toate acestea, chiar dacă legile cunoscute ale fizicii cuantice par să facă posibile aceste călătorii, există alte motive care par să pună sub semnul întrebării acest deziderat. Dacă este posibil să călătoreşti în trecut, atunci de ce nu s-a întors nimeni din viitor, ca să ne spună cum merg treburile? Ar putea exista bune motive pentru care ar fi lipsit de inteligenţă să ne fie încredinţate în stadiul nostru actual de dezvoltare secretele călătoriilor în timp. Dacă natura umană nu s-ar fi schimbat între timp fundamental, ar fi de înţeles de ce nici-un călător în timp n-a „scăpat vreun porumbel” despre acest subiect. Desigur că OZN-urile ar fi un indiciu pentru faptul că extratereştri sau oameni din viitor ne vizitează constant( cu condiţia ca aceştia să circule cu viteze mai mari de cea a luminii).

    Pentru a explica de ce nu am primit nici-o vizită din viitor , ar putea să se indice faptul că trecutul este de neschimbat, pentru că l-am observat şi nu am recunoscut în el nici-o falie care ar fi necesară pentru călătorii din viitor. Pe de altă parte, viitorul este necunoscut şi deschis, în aşa fel încât ar conţine cu siguranţă deformarea spaţiu-timp necesară. Atunci orice călătorie din viitor ar fi limitată. Căpitanul Kirk şi echipajul Enterprise nu ar avea nici-o şansă să aterizeze în prezent.

      Aceasta ar putea constitui o explicaţie de ce nu suntem vizitaţi de turişti din viitor, dar n-ar putea explica problema care reiese din posibilitatea de a călători în trecut pentru a schimba istoria.Dar nimeni nu poate schimba istoria.Dacă cineva ar merge în trecut ca să trădeze naziştilor secretul bombei atomice sau şi-ar ucide străbunicul când acesta era un copil, s-ar confrunta cu paradoxuri ciudate: dacă îţi ucizi străbunicul, atunci nici bunica ta nu se mai poate naşte, nici mama ta, şi nici tu. Pentru paradoxul călătoriilor în timp există două posibilităţi:

       Istoria consistentă afirmă că  tot ceea ce se întâmplă în spaţiu-timp, chiar dacă deformat pentru a permite călătoriile în timp, trebuie să fie în acord cu legile naturale. Văzut în acest fel, nu puteţi călători înapoi în timp, pentru că istoria arată că aţi fost deja acolo şi nu v-aţi ucis străbunicul sau nu aţi luat nici-o măsură care să împiedice situaţia dvs din prezent( unde dvs existaţi, de exemplu). Mai mult decât atât: Dacă aţi ateriza totuşi în trecut, nu aţi putea face nimic ca să schimbaţi istoria. I-aţi urma pur şi simplu cursul. De pildă, dacă aţi „ateriza” în anii de glorie ai celui de-al treilea Reich, nu numai că nu l-aţi putea ucide pe Hitler, dar aţi simpatiza foarte probabil cu ideologia sa antisemită.

     Conform acestei viziuni asupra istoriei, trecutul şi viitorul sunt predestinate. Dumneavoastră( ca şi călător în timp) nu aţi putea face ceea ce doriţi. Aţi fi absolut la cheremul oamenilor din epoca în care aţi aterizat. Normal că s-ar putea obiecta  că libertatea de voinţă este o iluzie. Dacă există o teorie a Totului care determină totul, atunci probabil că determină şi comportamentul nostru.  Cu toate acestea, asta se întâmplă într-un fel care nu se lasă calculat la nişte fiinţe atât de complicate cum suntem noi, oamenii. Ca urmare a efectelor mecanicii cuantice, intră în joc un anume hazard.      Am putea spune aşadar că putem vorbi de liberul arbitru al omului numai atunci când nu putem prezice ce va face. Dar dacă decolăm în spaţiu şi ne întoarcem  cu o viteză mai mare decât cea a luminii, putem foarte uşor să-i cunoaştem viitorul, deoarece comportamentul său este parte a istoriei transmise...În această situaţie călătorul în timp nu ar mai avea liberul arbitru, deşi omul şi l-ar păstra în continuare.

     Cealaltă posibilitate de a explica paradoxul călătoriilor în timp este istoria alternativă. La baza ei stă ideea că turistul spaţio-temporal ajunge în trecut într-o istorie alternativă, care se deosebeşte de istoria transmisă, cunoscută. În acest fel, aţi putea să acţionaţi după bunul plac, fără ca să fiţi supus evidenţei istorice. Numai că în acest mod omul nu ar mai avea deloc liberul arbitru, ci dumneavoastră aţi putea influenţa mersul istoriei după cum doriţi. Acest lucru a fost „demonstrat” într-un mod amuzant de Steven Spielberg în filmul „ Înapoi în viitor”. Marty McFly are acolo posibilitatea să călătorească în timp şi să aducă relaţia părinţilor săi pe o traiectorie mai satisfăcătoare.

    Ipoteza istoriei alternative prezintă mari asemănări cu suma probabilităţilor lui Richard Feynman, acea nouă metodă de a descrie teoria cuantică. Feynman acceptă că universul nu are o singură poveste, ci orice poveste posibilă care conţine la rândul ei propria ei probabilitate.  În teoria lui Feynman, orice istorie este un spaţiu-timp  desăvârşit cu tot ceea ce conţine acesta. Spaţiul şi timpul pot fi în aşa fel îndoite încât să facă posibilă pentru o navetă spaţială călătoria în trecut. Numai că racheta respectivă ar rămâne mereu în acelaşi spaţiu şi timp, şi deci aceeaşi istorie, care ar fi consistentă cu sine însăşi, lipsită de contradicţii. Prin aceasta pare că teoria probabilităţilor lui Feynman se înclină decisiv spre istoria consistentă decât spre cea alternativă.

    Aceste probleme ar putea fi evitate dacă s-ar dovedi adevărată ipoteza protecţiei cronologice a lui Stephen Hawking. După aceea, legile naturale împiedică în interacţiunea lor ca obiecte macroscopice să poată purta informaţie în trecut. Această ipoteză este nedemonstrată, dar are bune motive de partea ei ca să fie adevărată.  Dar pentru faptul că nu este încă clar cum se comportă perechile de particule-antiparticule care străbat mereu circuite închise, întrebarea cu privire la călătoriile în timp rămâne deschisă. Stephen Hawking însuşi se abţine să facă vreun pariu. „ Cineva de dincolo” încheie el, „ s-ar putea să aibă de partea sa incontestabilul avantaj al cunoaşterii viitorului”.