Castelul Wartburg şi fortăreaţa Festburg: avantaje şi dezavantaje.

    

        În unul dintre ultimele sale editoriale, profesorul adventist Floin Lăiu încearcă să mă convingă că o atitudine de contemplare de la distanţă a evenimentelor escatologice( de genul lui Iona la Ninive) nu este de bun augur. Este mai bine să stai (şi eventual şi să suferi) în Festburgul laodiceean, spune dânsul, decât să te aventurezi singur în turnuri singuratice gen Wartburg, unde terenul devine extrem de alunecos din punct de vedere teologic.

    Nu este el singurul adventist care gândeşte astfel. Prieteni buni pe care i-am lăsat în urmă în Spania, prieteni buni din România, ba chiar părinţii mei, mă avertizează în acelaşi sens: cum vei putea să rezişti singur într-o izolare cumplită, atât emoţională ( aici nu am practic decât foarte puţini prieteni, printre care culmea, se găseşte şi pastorul adventist) dar mai ales teologică? Cum vei putea să faci faţă atacurilor celui rău dacă eşti dincolo de zidurile groase ale Laodiceei? Cu o simplă călimară aruncând după năluci moderne, fie ea şi „resetată”?  Ce-i de făcut?...este întrebarea sinceră a multora care sunt din ce în ce mai scârbiţi sau îngrijoraţi de criza adventismului contemporan...Să ne retragem cu toţii  în turnurile noastre de fildeş şi să ne apucăm toţi de criticat Laodiceea? Să ne separăm de fraţi, să ne separăm de biserică, să coborâm cu toţii din trenul groazei visat de EGW şi în care diavolul strânsese toate bisericile?

   Mai întâi, mă simt nevoit să recunosc faţa dură a lucrurilor. Da, este frig şi pustiu în castelul Wartburg pe care mi l-am ales. E clar că nu oricine ar fi capabil să trăiască ce am trăit eu sau să îndure ce îndur eu. În castelul Wartburg, nu ai căldură, uneori nu ai lumină, iar timpul trece atât de greu când te îndeletniceşti cu „tradusul” bibliei pe înţelesul contemporanilor tăi. Nu ai nici cea mai mică garanţie că munca îţi va fi răsplătită sau cel puţin apreciată într-o zi. Ispite grele te încearcă adesea, în lupta ta cu graniţele necunoscutului. Uneori îţi vine să laşi baltă totul, ca şi Ilie sub ienupăr. Parcă totul este o iluzie absurdă şi chinuitoare, iar viaţa o povară pusă în spate de dragostea ta pentru adevăr. Aceasta este realitatea, şi nu aş sfătui pe nimeni să-şi făurească propriul castel Wartburg, dacă nu e pregătit să sufere până la sânge pentru supremaţia adevărului.

   Dar la fel de reală este şi cealaltă parte a monedei. Fiind singur, la adăpost de „fraţii” mei care odinioară m-au vânat ca pe un porc sălbatic pentru „tezele” mele de la şcoala de sabat, de exemplu, am toată libertatea din lume. Libertate să gândesc, să explorez, să scriu, să mă dezvolt intelectual şi spiritual. Nimeni nu mai îmi impune acum să depind de vreun program anume, „divin” sau uman. Nimeni nu îmi mai impune ce trebuie să zic, sau să fac, când să mă scol şi cât timp să stau la repetiţii de cor. Fac ce doresc cu timpul meu liber, fie că este vorba de sabat sau altă zi. Şi trebuie să vă mărturisesc că sentimentul de libertate totală este copleşitor de minunat.

   Această libertate totală îmi dă timp mai mult pentru studiu, fie el din biblie sau nu. Timpul care odinioară în sabat se mărginea la 2 ore să zicem de studiu( şi numai ale bibliei sau spiritului profetic) s-a lărgit acum enorm, până la 10 ore pe zi, din orice ambit posibil: spiritual, ştiinţific sau de altă natură. Nu am citit niciodată pe vremea când eram în Festburg cât am citit în aceşti doi ani( sau chiar mai mulţi, dacă mă gândesc bine) de când sunt izolat în Wartburg.

  În afară de libertatea totală şi multul timp liber de care dispun, sejurul de altfel nedorit de la Wartburg m-a învăţat ceva ce Festburgul nu m-a învăţat niciodată, timp de 30 de ani din viaţă: să depind întru totul numai de Dumnezeu, şi să uit ajutorul oricărei mâini omeneşti. Când în buzunar mai ai doar 100 de euro, şi nu ai nici muncă, nici dreptul de a munci în Deutschland,nici-un prieten, şi nici-o soluţie omenească la problemele tale, doar Dumnezeu îţi rămâne singura soluţie, una vecină complet cu nebunia... Dar nu ştiu cum se face că Dumnezeu răspunde în modul cel mai minunat atunci când ai încetat să mai crezi până şi în El. În Festburg însă, ai cu tine familia, prietenii, rudele, ce să mai...eşti membru al cetăţii(Burg= cetate, oraş) şi ai mai multe şanse să nu te cufunzi în depresie.  E nevoie uneori de un singur telefon, de o singură întrevedere, de o singură relaţie...şi problema a dispărut. Cel puţin măcar în parte.

   În Wartburg însă nu te ajută decât Dumnezeu, iar experienţele pe care le faci cu El aici sunt cu mult mai copleşitoare decât în Festburg. Credinţa nu mai devine o simplă teorie de lemn, ci un stil de viaţă. Rugăciunea nu mai este o formalitate copilăroasă de cinci minute, seara, lângă pat, sau de 32 de secunde interminabile, la amvon...ci devine messengerul zilnic, o formă de-a fi, de-a comunica continuu cu cel prea Înalt. E foarte posibil să nu te mai pleci nici măcar pe genunchi, dar gândul de recunoştinţă îţi zboară mereu la Singurul care te ajută cu adevărat. Exemplul meu este demonstraţia live  că AT Jones a avut perfectă dreptate în cartea „Aceasta este biserica”...Povestea vieţii mele este o palmă serioasă şi dureroasă pe obrazul acelora care afirmă că...fără o biserică sau comunitate „unde să dai mâna cu fraţii”, rişti să cazi de la credinţă în groapa ateismului sau agnosticismului. Da, desigur că e vorba de un risc, recunosc. Dar oare nu e la fel de mare sau poate chiar mult mai mare riscul de a „depinde” de om, în toate sensurile posibile, aşa cum se întâmplă în Festburg? Nu e la fel de riscant ca să te raportezi schizofrenic la ce zice un „ părinte” fie el natural sau religios, ca să ştii cum să-ţi conduci viaţa? Nu este riscant să rămâi un handicapat intelectual şi spiritual, privind mereu la dogme, rituri şi simboluri ...şi pierzând din vedere frumuseţea Aceluia care se află dincolo de toate acestea? Nu este şi mai periculos să trăieşti ca şi Ghedeon numai din poveştile părinţilor tăi, fără ca să testezi cu curaj tu însuţi existenţa acelui Dumnezeu care pretinde că este minunat?

   Ba da, eu cred  că în Festburgul laodiceean e enorm de mult mai riscant să trăieşti decât în Wartburgul prinţului Frederic. De fapt, aia nici nu poate fi numită viaţă. „Fest” înseamnă în germană fix, stabil, bătut în cuie, asigurat şi printr-un joc de traducere Festburg înseamnă fortăreaţă inexpugnabilă, adăpost sigur. Să continui la nesfârşit să trăieşti, generaţie după generaţie, în fortăreaţa laodiceeană ar fi un act de înţelepciune dacă Martorul credincios însuşi  nu ar fi eliberat locuitorii acesteia de vrăjmaşul crunt care o duşmăneşte. Depinde ce atitudine ai faţă de traiul în Festburg. A te baricada la adăpostul confortabil al unor dogme când de fapt războiul a fost câştigat de mult de Comandantul tău sună mai degrabă a episodul Samariei din timpul ocupaţiei asiriene sau a Coreei de nord din zilele noastre, unde „afară” este iadul şi pieirea, iar „la noi” este raiul, siguranţa şi adevărul.”

   Eu înţeleg perfect poziţia şi circumstanţele care vă fac să scrieţi în felul în care scrieţi, domnule Lăiu. Nici eu nu pun prea mare accent pe visul fostului meu socru( apropo, e visul lui şi nu al meu, lucru care nu s-a mai repetat de atunci) ca şi când ar fi adevărul absolut despre viitorul AZS. Dar în acelaşi timp, şi dvs trebuie să înţelegeţi că s-ar putea să fie mult mai mult decât un simplu vis, deoarece mi-a fost sprijin în momentele cele mai grele din viaţă, văzând cum elementele de ordin personal se împlineau uluitor, la literă...Dumnezeu ştia că voi îmbrăţişa cu bucurie mesajul 1888 şi că inevitabilele consecinţe ale acestui fapt mă vor duce departe de toţi cei dragi( deşi motivele divorţului meu nu au absolut nimic de-a face cu problema 1888). A fost o alegorie în stilul Său caracteristic care avea să se împlinească peste 10 ani în cel mai mic detaliu. Să înţeleg că numai partea personală să se fi împlinit la literă, iar neratarea mântuirii de câtre biserică să fie încă posibilă? Tare m-aş bucura, dar de asemeni, mă îndoiesc profund.

    În schimb, ce vă face pe dvs să afirmaţi că cei care sunt pe dinafara Festburgului, au pierdut orice tren? În viziunea asta şi asta(offf, iarăşi vise şi viziuni, ce să-i faci) EGW a văzut oameni risipiţi, izolaţi, trişti, singuratici...mergând în destul de mare dezordine( probabil asta înseamnă că la rândul lor nu este unanimitate de vederi la toate capitolele) în drumul spre cer...dar nicidecum o armată de membri victorioasă, plină de certitudini, siguri pe ei înşişi şi pe Festburgul lor. Dimpotrivă, abătuţi, adeseori îndoielnici, cu credinţa tulburată şi chiar cu feţele panicate şi obosite. Nu arată deloc a marş triumfal, nu-i aşa?

   Nu ştiu cum de nu reuşiţi să observaţi diferenţele de paradigme dintre o poziţie şi alta. Cecitatea dvs este pur laodiceeană când afirmaţi de exemplu, că Luther era în mijlocul poporului său când a zis ce a zis în faţa dietei din Worms. Care popor??? Sper că nu vă referiţi la cel german...noi vorbim de biserici aici...ori Luther respingea categoric învăţăturile bisericii lui. Nu ştiu cum de nu reuşiţi să observaţi că întotdeauna, dar întotdeauna, spiritele însetate după un adevăr au nutrit în taină la reformarea Festburgului lor, ca să constate într-un final că acest frumos deziderat este imposibil de realizat... refugiindu-se astfel, da...aşa e...în turnuri de fildeş, fie că acestea se numeau Galileea, grădina Ghetsimani, castelul Wartburg, sanatoriul Battle Creek, Anglia sau Australia. Majoritatea dintre ei nu s-au dus în izolare că au vrut, aveţi dreptate...ci că au fost obligaţi de împrejurările nefavorabile din Festburg după ce încercaseră să arate fraţilor lor că se îndreaptă spre un destin suicidar. Eu am păţit fără să vreau exact acelaşi lucru şi înţeleg de minune alianţa lui AT Jones cu Kellog, „apostazia” lui Waggoner sau criticile vehemente ale lui Gili. Toate pornesc din aceeaşi frustrare determinată de faptul că „ai tăi  nu te-au primit” în timp ce alţi păgâni sunt entuziasmaţi de ceea ce ai de spus.

      Şi aici nu e vorba de orgoliul de a-ţi fi acceptate opiniile. După cum puteţi lesne constata chiar din numele blogului meu, nu pun doi bani pe opiniile mele. Sunt oricând gata să mă updatez în favoarea altora noi, mai corecte şi mai aproape de adevărul absolut. În castelul meu Wartburg, aşteptarea( warten= a aştepta, dacă e să ne jucăm un pic cu abrevierile) şi vegherea se traduc prin cercetarea minuţioasă a adevărului pe care sunt convins că nu-l posedă în toată complexitatea lui nici-o fiinţă umană, nici-o biserică, nici-o religie, nici-un Festburg. Asta în timp ce partizanii Festburgului sunt complet convinşi de autoritatea pe care le-o conferă zidurile lor dogmatice.

    Crucea lui Hristos ne înfrăţeşte, aşa este, fie că eşti singur între zidurile friguroase ale Wartburgului fie că eşti înconjurat de familie şi prieteni în băncile îmbrăcate în pluş ale Festburgului. Dar în acelaşi timp crucea provoacă la decizii de viaţă şi de moarte. Dacă eşti un Nicodim în primul secol, adică apartenent la Festburgul mozaic, ai de făcut o alegere extrem de dificilă: pe cine să crezi mai degrabă? Pe colegii tăi eminenţi cărturari cu filacteriile atârnându-le pe piept sau pe nişte „frăţiori” din popor fără carte, adepţi ai unui tâmplar ciudat, şi care strigă toată ziua în gura mare numai vin şi oţet la adresa Sinedriului? Dacă eşti un catolic în sec 16, cui să dai dreptate? Unui călugăraş obraznic care scuipă numai venin la adresa papei arzându-i sfidător în public bula papală? Sau trimisului papal, împăratului german şi dietei din Augsburg care îi oferă „civilizat” mâna dreaptă a bisericii?  Şi dacă eşti un adventist confuz din secolul 21, ce-i de făcut în faţa amploarei pe care o iau certurile şi ereziile din biserică? Să asculţi orbeşte de status-quo, de reguli, de părinţi, de tradiţie, de varianta oficială a bisericii referitoare la evenimentele 1888? Sau să dai mai degrabă crezare unor pisălogi anonimi care din turnul lor de fildeş nu iartă nici-o ocazie să „înţepe” Festburgul adventist?

   Nu pot încheia în ceea ce vă priveşte decât în aceeaşi notă ca şi dvs. Sper din toată inima ca „trenul mântuirii” să nu fi plecat ireversibil din halta în care vă aflaţi. Sau ce ştiu eu...să fiţi scos ca un tăciune din foc la vremea potrivită. Dumnezeul infinit( deci infinit, care va să zică) în iubire pe care îl predicăm noi are metodele Sale neştiute de a întoarce pe Saulii moderni din hotărârile lor nestrămutate...