Problema răului

         Existenţa răului de pe Terra este cu siguranţă dacă nu cel mai vechi atunci cel mai puternic argument al ateismului contra religiei teiste în general. Pe scurt, această evidenţă a existenţei răului dă serioase bătăi de cap teologilor în încercarea lor de a demonstra existenţa unui Dumnezeu bun şi atotputernic în acelaşi timp, aşa cum de altfel este deseori zugrăvit de biblie.
       Această problemă a fost formulată pentru prima dată, se pare, de filozoful grec Epicur, formulare cunoscută sub numele de „paradoxul lui Epicur”:
      „ Vrea Dumnezeu să oprească răul dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci este el însuşi rău. Poate şi vrea să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?”

       Aceste întrebări sunt cât se poate de profunde iar eu cred că Dumnezeu, dacă există( şi eu cred că există) va trebui să le răspundă într-o zi într-o manieră care să nu lase loc nici cele mai mici îndoieli. Problema răului, nedreptatea strigătoare la cer atât de des întâlnită pe pământ, suferinţa umană de orice fel... sunt spini serioşi în calea unei exegeze corecte despre divinitate. De-alungul veacurilor, singurul lucru pe care l-au făcut oamenii religiei a fost acela să se agaţe de biblie într-un efort disperat de a-L explica pe Dumnezeu. Niciodată însă nu s-au oprit să cugete că tocmai biblia pe care o ţin în mână, dacă nu este înţeleasă corect, poate deveni o sabie cu două tăişuri extrem de ameninţătoare pentru însăşi credinţa lor, ca să nu mai spun despre prestanţa lor intelectuală în societate.
      Nu mi-am propus  prin această serie să explic problema răului. Cred că depăşeşte orice fiinţă omenească prin amplitudinea, profunzimea ei. Doresc să-mi expun pe larg doar punctul personal de vedere, în urma propriilor studii pe această temă , studii făcute cu pasiune în ultimii 5 ani din viaţă, uneori până la adânci ore din noapte. Pot să declar din start că mi se pare imposibil ca să avem toate răspunsurile de această parte a veşniciei, atâta timp cât mintea nici-unui muritor(oricât ar fi el de profet) nu poate să pătrundă întru totul tainele celui prea Înalt.

        Prima dată când m-am confruntat cu „o nouă versiune” despre biblie şi Dumnezeu decât ceea ce ştiam eu de la părinţi sau biserică a fost când aveam vreo 9-10 ani. Obişnuiam să fur zilnic ziarul bunicii din cutia poştală, şi să-l citesc eu mai întâi, deşi ea era abonată. De mic aveam o „foame” nestăvilită după informaţie pe care cu siguranţă am moştenit-o de la ea. Admiram la ea, de pildă, faptul că deşi nu ştia o boabă de engleză, răsfoia National Geographic(adus de un unchi din SUA) ore întregi, încercând din răsputeri să descifreze mesajul articolelor prin intermediul...minunatelor sale fotografii color, care au făcut revista atât de celebră. Adeseori discutam cu ea diverse teme, bineînţeles religioase cele mai multe dintre ele.
       Atunci a fost pentru prima dată când bunica mi-a arătat cu degetul întins spre povestea potopului din Geneza, clătinând din cap a îndoială. Nu putea crede în ruptul capului că Dumnezeu adusese potopul peste lumea antediluviană. O astfel de imagine a unui Dumnezeu crud şi schimbător aşa cum Îl prezenta Geneza 6 era de neconceput pentru mintea ei iscoditoare. „Şi ce-a rezolvat cu asta?”  întreba ea mai mult retoric, cu gândul la nelegiuirea lui Noe cu fetele sale şi la nelegiuirile care au urmat curând după aceea.
      Acum, la maturitate, i-am preluat însă gândul în modul cel mai serios... „Şi ce-a rezolvat cu asta?” este întrebarea leit-motiv atunci când vine vorba să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin prisma problemei răului. „Şi ce-a rezolvat prin faptul că i-a dat lui Lucifer libertatea să demonstreze planurile sale pentru univers?” sau...”Şi ce-a rezolvat aducând foc şi pucioasă peste Sodoma şi Gomora?” „ Şi ce-a rezolvat despicând pământul în faţa lui Core, Datan şi Abiram sau arzându-i de vii pe Nadab şi Abihu? ....Mergând pe acelaşi fir, putem să ne întrebăm pe bună dreptate, ce a rezolvat dându-l la moarte pe unicul Său fiu, dacă oamenii nu au înţeles se pare nimic nici până azi din acel colosal sacrificiu? La ce folos atâta amar de suferinţă, dacă lucrurile nu se schimbă deloc, dacă „nimic nu este nou sub soare”? Ce s-a câştigat în schimb?...este o întrebare foarte îndreptăţită.

       Mi-am propus să deschid o serie de comentarii pe marginea acestei spinoase probleme a răului care să abordeze istorii atât din vechiul cât şi din noul testament, nu pentru că eu aş fi găsit cumva răspunsul mulţumitor, definitiv, irevocabil. Ci pentru că întrebarea pluteşte în aer ameninţător, asemenea unei săbii a lui Damocles. TREBUIE  să ştim cum e Dumnezeul nostru măcar cât de cât, altfel apare de la sine pericolul închinării la ce nu cunoaştem( ca filozofii atenieni), şi prin urmare, a irosirii ridicole a timpului şi a vieţii noastre, sau pericolul închinării la un Dumnezeu fals( precum profeţii lui Baal) şi prin urmare apare pericolul confruntării în viitor cu o uriaşă şi dureroasă surpriză. TREBUIE să ştim ce credem, dacă suntem de acord că credinţa într-un anume fel de Dumnezeu este definitorie şi decisivă pentru comportamentul, şi implicit pentru mântuirea noastră. TREBUIE să ştim ce spunem altora dacă suntem abordaţi şi întrebaţi despre credinţa noastră. Ori realitatea cotidiană tristă dă mărturie despre faptul că în secolul în care trăim, Dumnezeul cu care defilăm noi în prezent nu mai interesează pe nimeni cât de cât educat, citit, şi asta pentru că, vorba lui Nietzsche, un astfel de „dumnezeu” a murit de mult...
      Nu intenţionez să dau răspunsuri decisive şi de ultimă instanţă din motivele enumerate mai sus. Nici nu intenţionez să sculptez un dumnezeu după chipul şi imaginea omului secolului 21. Intenţionez doar să caut( împreună cu voi, de ce nu?) răspunsul corect la problema enunţată în titlul articolului. Din fericire, nu sunt foarte pesimist în această căutare, ba dimpotrivă. Ca unul care cred cu tărie în existenţa unui personaj misterios care a trăit acum 2000 de ani şi care se numea pe Sine Fiul lui Dumnnezeu, am speranţa că această căutare are o finalitate fericită, chiar dacă asta presupune să aşteptăm până ce cortina dintre văzut şi nevăzut se va rupe într-o zi în două, lăsând să se vadă ADEVĂRUL. Dacă aş renunţa să mai cred în acel Personaj, căutarea mea şi a noastră ar fi însă cu adevarat zadarnică...