Fizică adventistă: teoria cecităţii generale

      Întâmplarea face să lucrez zilele acestea undeva aproape de Ulm, locul natal al lui Albert Einstein. Şi tot întâmplarea face ca în sala unde lucrez să fie agăţat de perete un calendar cu fotografia marelui fizician, însoţită de nişte cuvinte ale sale: „ Persönlichkeiten werden nicht durch schöne Reden geformt, sondern durch Arbeit und eigene Leistung“( Personalităţile nu se formează prin discursuri frumoase, ci prin muncă şi realizări proprii).

      Aceste cuvinte mi-au dat de gândit în timpul muncii mele, ambiţionându-mă să dau cele mai bune rezultate posibile. Dar vrând- nevrând, amintindu-mi şi de o superbă parabolă recentă a lui Sorin Petrof, ele mi-au slujit de inspiraţie şi pentru editorialul de faţă, despre fizica adventistă. Ei bine, vă veţi întreba ce legătură poate să existe între fizică şi adventism? Pentru mine nu numai că există, dar are enorme legături cu pilda lui Sorin Petrof despre brambureala actuală adventistă. Dar să le iau pe rând.

      Mai întâi, nu cred că e nevoie să spun prea multe despre cine a fost Einstein şi prin ce s-a distins. Dar pe foarte scurt spus, prin 1905, la vârsta de 25 ani, Einstein a uimit lumea ştiinţifică de atunci publicând celebra deja teorie a sa despre relativitatea generală. Era un fizician tânăr şi necunoscut, angajat într-un obscur birou de patentări din Berna. Dar ce a descoperit el, a uimit în scurt timp lumea. Universul nu mai avea acum înţelesul absolut al fizicii newtoniene unde timpul şi mişcarea sunt liniare, ci un înţeles relativ, unde timpul şi spaţiul erau curbate la propriu şi la figurat.

     „ Nu te îngrijora de problemele tale cu matematica” îi scria el unei fetiţe de nouă ani...” te asigur că ale mele sunt mult mai grele”. Aşa şi era. Einstein dăduse matematicii, fizicii, ba întregii cosmologii o cu totul nouă dimensiune, mult mai complexă.  „ Arbeit und eigene Leistung”...prin muncă şi realizări proprii devenise deja o celebritate când în 1921 a luat premiul Nobel, deşi culmea, nu pentru teoria relativităţii.

    Când adventismul a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, o mână de milleriţi deprimaţi s-au apucat să cerceteze cu şi mai mare zel scripturile. Vroiau neapărat să înţeleagă unde greşiseră. Prin multe discuţii interminabile ce se prelungeau până noaptea târziu, rugăciuni sincere şi studiu al scripturii au ajuns încet-încet la nişte viziuni cu totul noi, fundamental îmbunătăţite faţă de protestantismul general. A fost redescoperit rolul extrem de important al Legii morale în ecuaţia mântuirii, a fost abandonată doctrina iadului, a trinităţii, apoi a fost redescoperită importanţa sabatului iudaic, sau beneficiile reformei sanitare.  Curând, din mica mişcare clandestină care se aduna prin case, se înfiripa o biserică puternică: cea adventistă de ziua a şaptea. Deşi se născuse într-o depresie cumplită, destinul ei era nemurirea...

    Acum nu mai erau câţiva anonimi strânşi în fapt de seară, ci un nume, o marcă nouă recunoscută pe piaţa religioasă. Una care culegea succese după succese: cu spiritul profetic în mijlocul ei, colegiile, universităţile, spitalele, sanatoriile deveneau loc de peregrinare apreciate pentru mii de oameni non-adventişti, printre care nume sonore peste decenii precum Richard Halliburton, Warren Harding( al 29-lea preşedinte al USA), Johnny Weismuller( actorul care a jucat rolul lui Tarzan), Henry Ford , soţia preşedintelui Abraham Lincoln sau Amelia Earhart(primul pilot-femeie care a traversat în zbor Atlanticul). „ Arbeit und eigene Leistung”...şi aveau realizări, nimic de zis. Geniul einsteinian adventist era în epoca sa de aur.

     Dar să revin la Einsteinul propriu-zis. Când Niels Bohr, Max Planck şi Werner Heisenberg au propus  un alt model de înţelegere a fizicii, care venea în marcant contrast cu relativitatea generală, Einstein s-a dat nervos la o parte. Nu putea să accepte o teorie cuantică care să-i contrazică ecuaţiile sale, care îşi dovediseră de fapt în mod incontestabil genialitatea.    Nu putea să conceapă un univers instabil, unde „Dumnezeu joacă zaruri”. Nu putea să accepte că există şi alte legi, la nivel subatomic, total opuse celor la nivel macrocosmic, dar care descriau universul la fel de corect.  Era un neamţ genial, dar încăpăţânat. Iar această încăpăţânare avea să-l plaseze încet-încet pe o linie moartă în ceea ce priveşte dezideratul cunoaşterii universului.

    Pe de altă parte, tinerii lupi preluau ştafeta. Max Planck lua în 1918 premiul Nobel pentru contribuţia sa la descoperirea teoriei cuantice. Bohr era premiat cu aceeaşi înaltă distincţie în 1922 pentru teoriile sale privitoare la structura atomică şi radiaţie. Iar Werner Heisenberger lua şi el Nobel-ul în 1932, urmând ca principiul incertitudinii postulat de el să influenţeze puternic fizica şi filozofia secolului XX.  Şi toate acestea în timp ce Einstein se izolase strâmbând din nas, sceptic la integritatea ştiinţifică a fizicii cuantice... Se înşela grav. Dacă teoria sa ne-a adus beneficiul gps-ului, printre altele, fizica cuantică urma să revoluţioneze nu numai înţelegerea omului despre univers şi filozofie/ teologie, ci să aducă şi rezultate practice de care ne bucurăm azi în mod deosebit. Datorită ei a fost  posibilă descoperirea şi dezvoltarea unor noi tehnologii (tranzistorul) , care i-ar uimi pe pionierii fizicii dacă ar trăi azi. Datorită faptului că teoria cuantică a câştigat teren, azi putem asculta muzică în mp3 player în timp ce facem jogging, putem avea propia noastră lume electronică, sau putem vorbi şi vedea în timp real cu prieteni de la zeci de mii de kilometri distanţă de noi. Iar dacă prin anii 80 hard-diskul unui PC era de 20 de MB( ceea ce era enorm atunci), azi şi 2 TB nu ni se mai pare cine ştie ce. În plus chiar cu un simplu telefon mobil se pot face lucruri mult mai sofisticate decât cu un calculator acum 20 de ani...

     Revin acum la biserica adventistă. Trendul pe care porniseră cu avânt la mijlocul secolului XIX era unul genial, dar îi lipsea ceva. Toate sanatoriile şi universităţile de succes adventiste, toate doctrinele superbe precum cea a sanctuarului( produs unic AZS) sau predicile despre Lege şi sabat NU PUTEAU REZOLVA problema de bază: desăvârşirea, sfinţirea, pregătirea omului pentru intrarea în Canaanul ceresc. Dumnezeu ştia acest lucru şi a trimis soluţia salvatoare: mesajul neprihănirii lui Hristos.

     Doi tineri extrem de capabili, un medic( Elliot Waggoner) şi un avocat( A.T. Jones) au prezentat pentru prima oară în 1888 agorei adventiste că, deşi traseul parcurs până atunci nu fusese greşit, acum trebuia urmat un altul. Venise vremea downloadărilor divine, când din însăşi marele server ceresc Dumnezeu dorea să facă o updatare uimitoare pentru biserica Sa. Venise vremea când fizica cuantică adventistă trebuia să înlocuiască neapărat fizica einsteiniană de până atunci. Legea din Galateni 3, 24, spuneau cei doi tineri,  nu era cea ceremonială, cum greşit se crezuse până atunci, ci cea morală a celor 10 porunci. În plus, continuau ei, era imposibil pentru vreun muritor ca să respecte Legea morală în mod deplin. Doar Unul singur putea face aceasta: Isus Hristos. Aşa că drumul spre încheierea tainei lui Dumnezeu cu oamenii din Coloseni 1, 26-28 nu consta din sforţări, posturi şi luptă cu păcatul. Secretul genial era îndeplinirea „scopului de veacuri al lui Dumnezeu, locuirea Sa în creaturile Sale, de la serafimul luminos şi până la om”.  Nu mai  trebuia luptă cu firea pământească, ci moartea imediată a acesteia. Nu mai era nevoie de Lege ca instrument de salvare, ci de Hristos. Nu mai era nevoie de muncă, ci de credinţă. O credinţă pură şi nebunească că Dumnezeu dorea şi putea face procesul sfinţirii omului într-o clipă.

        Când savanţii adventişti au auzit acest lucru, s-au dat înapoi batjocoritori şi increduli întocmai ca şi Einstein faţă de teoria cuantică. Totul suna pentru ei ca o imensă prostie. „Vechile hotare” nu trebuiau abandonate cu nici-un chip. „Credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” trebuia păstrată cu orice preţ. Doar aveau „Arbeit şi eigene Leistungen” din plin. Teoria lui Planck şi Bohr adventişti cum că „ Isus Hristos se poate personifica instantaneu în noi nu prin discursuri frumoase, ci prin credinţă pură şi predare completă de sine” era aberantă, spuneau ei. Era imposibil ca „Glauben und volkommene Hingabe ” să aducă rezultate mai mari în defavoarea deja probatei „ Arbeit und eigene Leistung” .

       Urmarea a fost tragică : Einstein-ul adventist a rămas la putere, iar Bohr, Planck şi Heidenberg( Ellen White a fost singurul delegat la reuniune care a priceput imediat genialitatea expunerilor celor doi) au fost separaţi intenţionat, deoarece predicarea lor comună( care avea putere!)  prin corturi îndepărta enoriaşii de centrul bisericii condus de Uriah Smith şi Butler. Anii următori au adus intrigi, conflicte şi pierderi inestimabile.

     Biserica adventistă a sărutat cu laşitate în război mâna pătată de sânge a lui Hitler. A apărut monstrul reformist, fundamentat de la început pe „Arbeit şi eigene Leistung”. Atâta Leistung că până azi măsoară cu ruleta fustele fetelor sau controlează farfuriile oamenilor. După nici 25 de ani, i-au crescut două capete, neîmpăcate până azi. Adventiştii pe de altă parte s-au uitat în ograda protestantismului apostaziat şi au început să-i zâmbească galeş. A început să clipească senil din ochi ca şi Nasseri din pilda lui Petrof oridecâteori vreun popă baptist sau catolic îi lua vreun interviu. Iar azi se laudă cu decupaje din ziare şi cu băncuţa lui roşie, plină de dogme ridicole şi rituri împovărătoare în timp ce este clar ca apa de izvor că nu mai ştie pe ce lume trăieşte.

     Mai are adventismul vreo scăpare? Mai poate acest Einstein modern să înţeleagă că este total depăşit de evenimente? Mai poate Nasseri să revină cu picioarele pe pământ? Eu răspund: Nu! Unica soluţie i-a fost prezentată acum 122 de ani, dar este batjocorită şi dispreţuită până azi. Aşa cum mai întâi belgienii, apoi francezii, s-au oferit să-l ajute pe bietul Nasseri procurându-i fie şi nişte acte temporare de rezidenţă, dar el a refuzat în mod absurd...tot la fel biserica adventistă a refuzat singura soluţie posibilă care o putea scoate din „aeroport” , râzându-I în nas lui Dumnezeu atunci când El a dorit să îi acorde paşapoartele cereşti.

    Cât despre mine, pot spune că am scăpat de dogme şi rituri. Am scăpat de extremism şi bigotism. Nu mai îmi e frică de judecată, şi sunt sigur de mântuirea mea. Trăiesc liber, în sabat mă plimb prin păduri citind „The great design” a lui Hawking sau plimbându-mă cu barca cu prietena mea. Nu am mai fost la biserică de 2 ani, dar Isus este totul pentru mine. Şi...oricât ar părea de ciudat, trăiesc deja în locurile cereşti, nu pentru că aş merita, ci pentru că eu cred în teoria cuantică a lui Pavel( Efeseni 1,3) via A.T. Jones şi E. Waggoner. Dacă credeţi că aberez, încercaţi-o şi dumneavoastră pe propria piele, şi mai vorbim după... Nu trebuie să faceţi nimic altceva decât SĂ CREDEŢI. Să credeţi că puteţi fi, conform versetului de mai sus şi fizicii cuantice, DEJA în două locuri în acelaşi timp.

    Fizica cuantică adventistă este absurdă la prima vedere, dar genială prin rezultate. Singura condiţie sine-qua-non ca să funcţioneze este, la fel ca în cea profană, CREDINŢA. Doar credinţa. Atunci însă când dogmele sunt înmulţite cu încăpăţânare la pătrat, rezultatul este fatal. Fizica relativistă adventistă produce însă orbire pe termen nelimitat. Şi generalizată.