Libertatea religioasă - A T Jones

         Se poate vedea cu ochiul liber că astăzi, religia a pierdut definitiv teren  în faţa secularismului. Aşa cum defineşte dex-ul limbii române religia, se pare că este vorba despre "totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult" sau despre "un sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem".    Religia îşi găseşte adepţi cu puzderie doar în lumea a treia, unde oamenii nu au altă ieşire în faţa bolilor decât mersul la vraci sau la călugări, la imami sau la şamani. Dar în lumea dezvoltată occidentală,  a te declara profund religios trezeşte zâmbete sau amintiri din evul mediu. Este bine, este rău?

    Astăzi, o nouă secţiune la rubrica "Verbum Domini manet in Aeternum"...despre libertatea religioasă şi ce înseamnă aceasta cu adevărat în viziunea lui A T Jones. Interesant e să constaţi că dacă oamenii ar fi respectat cu adevărat libertatea religioasă, nu s-ar mai fi creat nici-o ...religie. Şi cu siguranţă, ar fi fost mult mai bine. Dar să-i dau cuvântul:

    " Reforma a proclamat libertatea religioasă. Reformatorilor le-a păsat mai mult de libertatea religioasă decât de viaţă. Pentru ei libertatea religioasă era singura viaţă. Toată libertatea religioasă cunoscută astăzi fie de indivizi, fie de state sau chiar de biserici, se datorează Reformei. Totuşi, adevărata libertate religioasă reformatoare este puţin cunoscută. 

     Cea mai mare parte a denominaţiunilor cred că libertatea religioasă înseamnă libertatea religiei sau credinţei lor  faţă de interzicerea sau amestecul statului. Unele denominaţiuni au extins gândul până la punctul în care insistă că libertatea religioasă înseamnă eliberarea fiecărui individ de amestecul sau observaţia statului în chestiuni religioase. Dar nici-o biserică nu crede sau nu admite că libertatea religioasă înseamnă perfecta libertate a individului credincios faţă de interzicerea, amestecul sau jurisdicţa bisericii în problema religiei sau a credinţei sale. Şi astfel toate denominaţiunile exercită chiar puterea şi jurisdicţia pe care o neagă statului.

     Ei neagă individului ca membru al bisericii chiar libertatea religioasă pentru care pledeaeză ca un membru al statului. Astfel, ei prezintă interesanta situaţie că un creştin are mai multă libertate religioasă ca membru al statului decât o are ca membru al bisericii. Pentru individ doar ca membru al statului ei cer ca drept natural o libertate religioasă pe care nu i-o vor permite ca membru al bisericii sub harul lui Dumnezeu! Şi în toate acestea, prin propria lor practică şi prin propriile lor argumente, implicaţia este că Statul trebuie să fie mai creştin decât ar trebui să fie biserica! Iar aceasta înseamnă că împărăţia cestei lumi trebuie să fie mai liberală, trebuie să recunoască o libertate mai largă şi mai adevărată - trebuie să fie mai creştină - decât împărăţia lui Dumnezeu! 

   Ceea ce au făcut reformatorii a fost să pună cuvântul lui Dumnezeu deasupra bisericii şi să ceară ca în orice lucru biserica să fie supusă Cuvântului şi implicit să îl urmeze. Apoi au susţinut dreptul la judecată personală a fiecărui individ în citirea şi urmarea aceui Cuvânt sub călăuzirea Spiritului Sfânt. De aceea, au cerut ca oricând şi în orice lucru i-ar corecta biserica, să o facă prin Cuvântul clar al lui Dumnezeuşi prin nimic altceva. 

   Imediat acest lucru a dezbrăcat biserica de toată autoritatea ei. A smuls-o de pe tronul ei şi a aşezat-o în locul ei original, ca supusă la chemarea tuturor în serviciu din iubire şi ajutorare binevoitoare. 

   Jan Huss şi " partida" lui au fost acuzaţi în mod direct că "nu admit nici-o altă autoritate decât aceea a Sfintelor Scripturi, le explică în propriul lor înţeles şi în contradicţie cu doctrina bisericii şi a întregii creştinătăţi". Pe de altă parte, s-a susţinut că cei care stau pentru biserică " sunt singurii care au adevărul, de vreme ce sunt de acord cu doctrina bisericii". Prin urmare, lui Huss i s-a cerut "supunere necondiţionată faţă de biserica Romană". În timpul consiliului de la Konstanz, lui Huss i s-a cerut: " Dacă acest consiliu declară că tu ai doar un ochi, când de fapt tu ai doi, ar trebui în continuare să te supui deciziei lui". 

   La 31 octombrie 1517 (hmm, ce coincidenţă cu luna când mi-am început eu blogul) , Martin Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii . Papa l-a însărcinat pe legatul său să verifice această "chestiune" din Germania. Aşa că trimisul papal a venit la Augsburg şi a venit şi Luther. Agentul principal al legatului l-a asigurat pe Luther plin de încredere despre uşoara soluţionare a "întregii probleme", spunând: " Întreaga chestiune poate fi rezumată în şase litere : " REVOCĂ! " - retractează. 

   Şi când Luther a stat înaintea legatului, ultimatumul ce i s-a dat spunea încă de la început următoarele : " În primul rând, trebuie să retractezi toate erorile, afirmaţiile şi discursurile. În al doilea rând, trebuie să promiţi că te vei abţine să răspândeşti opiniile tale. În al treilea rând, trebuie să te angajezi că vei evita tot ce poate întrista sau supăra biserica". 

   Luther a replicat: " protestez solemn împotriva cursului ce se caută a fi dat acestei chestiuni şi împotriva ciudatei pretenţii de a mă constrânge să retractez fără să fi fost respins printr-un argument. Şi dacă nu sunt combătut chiar prin pasajul pe care l-am citat şi astfel obligat în conştiinţa mea să mă supun Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nici nu voi retracta nimic. "

     Aceasta este reforma. Aceasta este libertatea religioasă reformatoare. Este dependenţă, este supunere doar faţă de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi aceasta fără nici-o importunitate, insinuare, administrare sau dictatură a papei sau a consiliilor : adică a bisericii - orice biserică. AStfel, oricine protestează împotriva statului care are vreo jurisdicţie în chestiunile religiei şi ale credinţei, în timp ce permite şi practică acelaşi lucru în biserică, este cu totul străin de semnul protestantismului şi dovedeşte o ignoranţă completă faţă de ce înseamnă să fi protestant şi ce a însemnat totdeauna reforma. 

     Istoria a fost scrisă chiar la începutul intrării creştinismului în lume pentru a învăţa toate bisericile şi toate consiliile bisericeşti că pentru totdeauna nici-o biserică nu are vreun drept sau vreo autorizaţie să decidă ce ar trebui su nu ar trebui să înveţe sau să predice vreun membru al bisericii. Şi când o biserică sau chiar un consiliu bisericesc format din "toţi bătrânii" bisericii îşi asumă o asemenea autoritate, uzurpă prerogativele lui Dumnezeu şi se pune în locul Lui. Iar oamenii, chiar oamenii bisericeşti, nu acţionează niciodată ca Dumnezeu în locul lui Dumnezeu. 

    Bisericile de azi vor striga însă ca Roma :" Dar aceasta ne-ar distruge toată organizaţia şi ordinea eclesiastică!"   Mulţumim Domnului că El distruge orice gen de "organizaţie şi ordine ecleziastică" - anticreştinismul uman, păcătos şi papal. Şi trebuie să fie distrusă, pentru că într-adevăr ea nu este decât dezordine şi dezorganizare faţă de tot ceea ce este cu adevărat spiritual şi divin. Tipul de "organizaţie şi ordine ecleziastică"-doar una exterioară, formală şi umană, "unitate" fără pietatea interioară şi puritatea vieţii divine - este un blestem pentru lume şi nu o binecuvântare. Întotdeauna s-a dovedit astfel. 

   Se spune de către capii bisericilor că fără tipul acesta de "organizaţie şi ordine eclesiastică"  bisericile, creştinii, chiar creştinismul însuşi, va fi din punct de vedere al eficienţei în lume doar o "funie de nisip".  Răspunsul este că fără Hristos şi Spiritul său sfânt trăind în mod suprem în inimile membrilor bisericii şi locuind în biserici, trebuie să fie doar o funie de nisip.  Dumnezeu să ferească de faptul ca prin denominaţiune, creştinismul să devină o funie de cânepă de Manila sau de oţel american pentru a lega şi încătuşa libertatea gândului şi a conştiinţei după acelaşi vechi principiu al "ordinii şi organizaţiei" ecleziastice de care ne-a eliberat Reforma. 

    Religia este serviciul pe care îl datorăm Creatorului nostru şi modul de a-l aduce la îndeplinire. Libertatea este starea de a fi ferit de dominaţia altora şi de împrejurări restrictive : puterea din fiecare agent raţional de  face alegeri şi a decide conduita pentru el însuşi, în mod spontan şi voluntar, în concordanţă cu raţiunile şi motivele sale în serviciul pe care îl datorează Creatorului său.  Libertatea religioasă adevărată, deci, este starea omului de a fi ferit de stăpânirea altora şi de împrejurări restrictive. 

       Acest principiu creştin şi reformator al totalei separări dintre religie şi stat, stabilit de poporul Statelor Unite, ca principiu fundamental al legii lor supreme, a schimbat faţa lumii...Să lăsăm atunci ca principiul acesta al libertăţii religioase să fie stabilit de creştini ca principiu fundamental al ordinii bisericeşti şi acest lucru va schimba complet faţa Bisericii în lume...

  A. T. Jones  " Lecţii din reformă" pag 176-186