Adevărul- text sau dialectică?

   
         Crescut de mic copil într-un mediu în care suma tuturor învăţăturilor era expresia "noi avem tot adevărul" nu mi-am dat seama până la vârsta maturităţii cât de departe eram în realitate de adevăr. Auzisem nenumărate predici, colocvii, studii şi citisem multe cărţi şi informaţie despre adevăr, încât eram convins că ştiu Adevărul. În realitate, eram ( şi sunt şi astăzi) doar un aventurier ce şi-a început călătoria pe muntele cunoaşterii adevărului. Însă frumuseţea completă a acestuia(şi asta dacă adevărul poate fi vreodată complet) era la ani-lumină depărtare de mine. Aşa că, după atâţia ani de cercetare, întreb şi eu ca Pilat : " Ce este adevărul?" 

   Se spune că la Socrate, care se plimba odată printr-o baie publică, a venit odată un tânăr dornic să devină ucenicul lui. Însă maestrul nu l-a băgat în seamă. Tânărul a continuat." Socrate, aş vrea să devin ucenicul tău". Dar din nou, nici-un răspuns. A treia oară a cerut tânărul: " Maestre, doresc să devin ucenicul tău." Atunci, fără să zică o vorbă, Socrate l-a luat cu forţa de gât şi i-a scufundat capul în apă. Şi l-a ţinut aşa clipe bune, aproape până ce tânărul era gata să se înece. Revenindu-şi din şocul provocat de gestul lui Socrate, tânărul a întrebat." Dar de ce mi-ai făcut asta?..doar vroiam să fiu ucenicul tău". " Când vei căuta după adevăr cu aceeaşi disperare cu care căutai aerul în apă, atunci vei putea fi ucenicul meu", i-a răspuns Socrate.

    Ei bine, extrem de rar mi-a fost dat să văd în vreo biserică, de orice orientare ar fi ea, o astfel de căutare după adevăr ca a lui Socrate. Majoritatea covârşitoare a credincioşilor "au pomenit de la părinţi" o "credinţă" care este mai degrabă o tradiţie. Şi majoritatea covârşitoare au fost manipulaţi să creadă că acea tradiţie primită este supremul adevăr. Uitaţi-vă, dacă nu mă credeţi, la convingerile teologice despre Mesia care predominau în mintea evreului de rând atunci când Isus şi-a început misiunea. Ei credeau cu toată inima că Mesia avea să fie...într-un anume fel, şi asta pentru că...aşa stătea scris!!! Dar se înşelau amarnic. Cum era cu putinţă aşa ceva?

     La nenumăratele lor ispitiri şi controverse teologice în care adeseori îl atrăgeau pe Isus, fariseii şi saducheii primeau de fiecare dată câte un "pumn în plex" din partea Maestrului Yeshua, care îi lăsa fără respiraţie. Nu de puţine ori plecau ruşinaţi şi înfuriaţi, neînţelegând unde greşiseră. Dar... ce-L făcea pe Isus invincibil în faţa atacurilor lor meşteşugite? De unde îi venea inspiraţia genială? 

    Mă întorc din nou la Socrate. Într-un dialog cu Phaedrus despre retorică şi scris, el spunea lui Phaedrus: "Scrisul are o calitate ciudată care îl face asemănător cu pictura. Pânzele unui pictor stau în faţa noastră, ca şi cum ar fi vii, dar dacă le punem întrebări, ele păstrează o tăcere solemnă. Aşa se întâmplă şi cu cuvintele scrise. Ai impresia că îţi vorbesc, dar dacă le întrebi ceva, ele îţi vor spune mereu şi mereu acelaşi lucru. Odată ce pui ceva în scris, şi acest scris cade în mîinile celor care nu înţeleg, şi cărora nu le-a fost adresat, pentru că nu sunt capabili să înţeleagă, atunci adevărul scris de tine devine abuzat şi maltratat şi va trebui să-i ajuţi ca să-l înţeleagă." 

     Nu e deloc de mirare atunci de ce în lumea antică, filozofii preferau mai degrabă dialectica( schimbul reciproc de idei) decât scrisul. Adevărul, credeau ei, trebuie  comunicat oral ucenicilor,  pentru că numai schimbul viu şi controversat de idei poate conţine esenţa tuturor lucrurilor. Scrisul poate fi interpretat greşit după moartea autorului textului respectiv, iar apoi această mistificare poate fi impusă conştientului colectiv mai mult sau mai puţin cu forţa, deturnând complet scopul pentru care textul a fost conceput iniţial.  De aceea petreceau grecii ziua întreagă în dezbateri publice, deoarece erau căutători avizi după înţelepciune. 

   Evreii, în schimb, erau deja "poporul cărţii" pe vremea când a apărut în public Isus din Nazaret. Ei aveau o cu totul altă concepţie decât grecii, conform căreia Dumnezeu inspirase literal profeţii din vechime. Nu era permisă nici-o deviere de la "stă scrisul" Torei sau al profeţilor. Adevărul era pentru ei....bătut în cuie. 

    Isus a venit să răstoarne complet o astfel de concepţie despre adevăr. Spre surprinderea mea, a folosit metoda grecilor de a împărtăşi adevărul, alegându-şi singur ucenicii şi nescriind nici-o carte, retras pe vreun munte. Dimpotrivă, Îl vom vedea pe Isus foarte des amestecându-se cu gloata, învăţând, predicând, întrebând, şi provocând la gândire, EXACT aşa cum făcuse Socrate, cu patru secole mai înainte. Iar când liderii iudei îl acuzau că răstoarnă complet importanţa Torei, Isus răspundea că doreşte doar să-i dea un înţeles nou, mult mai profund. După un "ce stă scris în Lege?" întrebare adresată unui învăţător al legii, Isus a adăugat ciudatul " cum citeşti în ea?"... Iar acel "cum" nu se referea desigur la ochelari fizici, ci la ochelari spirituali... 

    Isus era de părere că vechile concepţii despre Mesia şi Dumnezeu, împrumutate din textul scris al Torei trebuiau neapărat modificate şi chiar abandonate, lucru care, desigur, l-a costat chiar viaţa, la fel ca şi pe Socrate. Isus invita la o reevaluare a textului scris, la o căutare adâncă a esenţelor, la o "săpare" după mărgăritarul de mare preţ". El spunea mulţimilor că adevărul nu se află "nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim". Adevărul nu putea fi descris, văzut, pipăit sau monopolizat, aşa cum afirmau liderii religioşi evrei. În contrast cu credinţa populară  puternic ancorată în realitatea vizibilă a templului de la Ierusalim şi a ritualurilor care aveau loc acolo, Isus a spus: " Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice "uite-o aici" sau uite-o acolo". 

      Conştient de faptul că profeţii din vechime nu simţiseseră decât adierea suavă a lui Dumnezeu, fără ca să-i poată vedea însă faţa, Isus invita mulţimile la o hipercitire a textului "sacru", adică la o citire printre rânduri, dincolo de forma cuvintelor aşa cum apărea ea la prima vedere.  Iar acest lucru era, să recunoaştem, complicat şi de făcut şi de acceptat. 

    Atrăgând atenţia asupra Sa ca exponent primar al adevărului absolut, Isus spunea tuturor că Scripturile evreeşti erau simplă maculatură fără acceptarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. Fără acceptarea mesianităţii Sale, adevărul iudeilor era o simplă tradiţie goală, lipsită de conţinut, dar plină de forme reci. Iar viaţa adevărată nu se găsea în textul scris, ci în persoana Lui! El spunea: "Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiti că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5,39)

      Revin acum la problemele care reies din citirea textului scris al bibliei. Catolici, lutherani, anglicani, baptişti, penticostali, adventişti, reformişti...şi aşa mai departe, cu toţii citim biblia. Şi cu toţii avem "credinţa" că o citim corect şi că înţelegem adevărul. Dar, deşi adevărul este Unul singur, conflictele între noi durează de secole şi nici nu vor înceta vreodată. Un penticostal nu poate pricepe cum de nu văd baptiştii importanţa vorbirii în limbi îngereşti, iar un baptist nu va înţelege niciodată cum de nu văd adventiştii "realitatea" existenţei iadului, de pildă. Un adventist nu va pricepe cum de nu văd alţii importanţa sâmbetei ca zi de odihnă şi înlocuirea acesteia cu duminică, în timp ce un reformist nu va pricepe de ce nu vor ceilalţi să vadă că dieta originală din Eden nu era una carnată. Unde este problema?

     Eu cred că dificultatea rezidă în faptul că nimeni nu înţelege că adevărul nu este o teorie, ci o Persoană. Şi nu orice fel de Persoană, ci una enigmatică, ascunsă, transcendentală, infinită. Este imposibil ca să ajungem la acea Persoană numai prin textul scris al bibliei. Este imposibil ca să avem o imagine completă despre adevăr acum sau vreodată. Ori Adevărul este infinit de complex, ori mintea noastră este infinit de deşteaptă. 

    Personal cred tot mai mult că mintea noastră, oricât de inteligentă ar fi, şi oricât de mult ar pretinde că înţelege despre adevăr, nu ştie decât foarte puţin. Vorba lui Socrate, avem nevoie ca autorul textului însuşi să ne explice personal ce a vrut să spună prin text. Dar ar putea Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, să ne spună mereu şi mereu mai mult despre Adevăr dacă noi credem că "avem deja tot adevărul"? Ar putea Dumnezeu să ne descopere tainele nepătrunse ale Ştiinţei infinite dacă noi afirmăm cu tupeu că deja înţelegem tot ce e necesar pentru mântuire? Poate lumina să aducă vreo binecuvântare celor din casă dacă este pusă "sub obroc"? 

     Deocamdată, peste tot pe unde mă uit, citesc sau ascult...dau de oameni care sunt îndrăgostiţi de ideile lor despre adevăr, şi nu de Adevărul în sine. Şi... dacă le ataci ideile, sunt gata să " te dea afară din sinagogă" " pe mâna Satanei" fără cea mai mică remuşcare...Iar în tot acest timp, Adevărul stă de 2000 de ani afară, la uşa inimii şi minţii lor, aşteptând disperat să fie lăsat înăuntru. Dialectica ideilor, dialogul, imaginaţia, dezbaterea, controversa chiar...nu sunt dorite nicăieri, în nici-o biserică, deşi Isus chiar asta a făcut cu vârf şi îndesat timp de trei ani. În locul lor, este preferat şi azi scrisul, dogma, crezul, textul şi amvonul, ca portavoce a autosuficienţei şi mândriei umane, care nu are nevoie de lumină adiţională, mai ales dacă asta vine pe căi neoficiale, de la tâmplari sau pescari simpli. 

     De ce nu a scris aşadar Isus nici-o carte? De ce nu a lăsat posterităţii negru pe alb învăţăturile Sale? Nu ar fi fost mult mai simplu şi mai bine pentru toţi? Eu cred că nu. Isus, care "ştia ce este în sufletul omului", a preferat să rămână ascuns din acest punct de vedere. Ştia foarte bine, ca unul care era însuşi Cuvântul, că a pune Adevărurile sacre despre Dumnezeu în scris, înseamnă chiar uciderea Cuvântului. Şi de aceea a preferat să nu scrie nimic, pentru ca omul SĂ CAUTE mărgăritarul de mare preţ, să-şi obişnuiască treptat retina ochiului minţii lui cu Lumina, şi să-l descopere singur pe Dumnezeu. Oricum ştia că oamenii i-ar fi răstâlmăcit vorbele.

   Aşadar, unde se află Adevărul, în textul bibliei sau în dialectică? La amvoane sau în curţile bisericilor? În sinedriile de ieri şi de azi sau într-o discuţie purtată cu Necunoscuţi în drumul spre Emaus?  

    Pe de altă parte, cât suntem de capabili ca să putem pricepe toate faţetele adevărului? Este mintea umană egală cu dimensiunile universului ca să putem ajunge măcar la graniţele cunoaşterii? Sau este atât de mică că nici nu-şi poate face o imagine despre oceanul de enigme pe care îl presupune existenţa unui Dumnezeu infinit în timp şi spaţiu? Gândiţi-vă la asta oridecâteori sunteţi siguri că aţi găsit Adevărul...