Problema răului: un Dumnezeu cuantic ( I )

    Cea mai pasionantă temă din domeniul teologic rămâne pentru mine fără îndoială cea legată de caracterul lui Dumnezeu. Cum este Dumnezeu din punct de vedere moral? Este El Stăpânul absolut al universului, care pretinde ascultare necondiţionată din partea făpturilor Sale? Sau este mai degrabă un prieten, un părinte cosmic care are grijă permanent şi delicat de creaţia Sa? Este Dumnezeu supus unor legi morale care constituie însăşi temelia de bază a guvernării Sale, sau este satrapul absolut care îşi poate permite să facă ce doreşte şi cum doreşte? Atunci când a desfăşurat dimensiunile fizice ale universului, a programat de asemenea cumva şi vreo dimensiune morală, metafizică? Cum pot să fiu sigur că Dumnezeu este bun? Şi cum pot eu, un muritor limitat, să evaluez corect "bunătatea" Lui, dat fiind faptul că El este un Dumnezeu al enigmelor?
    Unul din versetele favorite ale lui Martin Luther era cel din Isaia 45, 15: "Dar Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mantuitorule! " .  
   Atunci când Moise a cerut să vadă slava  lui Dumnezeu, Acesta i-a răspuns: "Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!" Domnul a zis: "Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea, până voi trece.Iar cand Imi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea." Exodul 33,20-23.
     Pavel îi scria lui Timotei despre Dumnezeu ca fiind " singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! ". 
    Ei bine, dacă Dumnezeu este transcendent lumii şi universului nostru, ce probabilitate avem ca să Îl cunoaştem? Cum se poate revela El pe Sine unei lumi care nu numai că este infimă în spaţiu şi timp, dar în plus, conform bibliei, este căzută în păcat, departe de faţa Lui? Desigur, prin biblie, va fi primul răspuns al credinciosului. Dar însăşi biblia prezintă în mod surprinzător mai multe faţete ale caracterului lui Dumnezeu. Contradicţia dintre vechiul şi noul testament sare în ochi deja de la prima lor citire, şi nu au fost deloc puţini cei care au abandonat credinţa într-un Dumnezeu datorită discrepanţelor uriaşe dintre cele două părţi ale bibliei. 
   Iudeii erau convinşi  acum 2000 de ani,de exemplu, că Dumnezeu este un Dumnezeu puternic, gelos, răzbunător, gata să-şi apere cu dinţii statutul Său de suveran implacabil în faţa altor naţiuni păgâne. Astăzi, dimpotrivă, creştinii cred că acea viziune era egoistă şi exagerată, mai degrabă potrivit aşteptărilor lor decât realităţii. Isus, spun aceştia din urmă, a venit cu scopul primordial de a arăta adevărata faţă( caracter) a Tatălui: blândeţe, îndelungă răbdare, milă, iubire faţă de duşmani, altruism dezinteresat. Şi totuşi, deşi simpatizez în mod clar cu a doua variantă, enigma rămâne: de ce prezintă vechiul testament un Dumnezeu violent? Este Dumnezeu acelaşi " ieri, azi şi în veci", sau s-a schimbat în timp, conform cu înţelegerea omului vis-a-vis de ideea de Dumnezeu? 
   Subiectul este extrem de controversat, cu aspecte uneori incendiare, iar dezbaterea datează încă din secolul 2, când Marcion a scris "Antitezele " sale, aspru criticate de către Tertulian. El a fost primul creştin( de fapt un grec convertit de Pavel) care a pus la îndoială în întregime tot vechiul testament, şi  primul care a redactat un canon biblic. În viziunea sa, Dumnezeul YHWH al iudeilor, cel care crease lumea, nu era câtuşi de puţin Tatăl la care făcea referire Isus Hristos. Avea Marcion dreptate? Merită aruncat la gunoi vechiul testament? 
   Ceea ce este foarte interesant este că Isus nu a dispreţuit însă niciodată Tora evreilor. Dimpotrivă, adeseori făcea referire la ea ca fiind chiar cuvântul lui Dumnezeu, indicator al mesianităţii Sale. Pavel, de care Marcion se simţea extrem de atras ideologic, afirmând că este singurul care îl înţelesese corect pe Isus, dărâma el însuşi conceptul marcionist atunci când spunea despre Scriptura evreilor că este " toată insuflată de Dumnezeu". Aşadar dilema era servită încă de la începuturile timpurii ale creştinismului. 
   Unul din pasajele care după părerea mea explică cel mai bine punctul de vedere al lui Pavel vis-a-vis de problema noastră este cel din 2 Corinteni 3, 7-16. El încearcă acolo să explice că ceea ce fusese ascuns ochilor şi minţii iudeilor cu privire la Dumnezeu fusese acum pe deplin descoperit prin Hristos. Este imposibil, spune el, să înţelegi corect vechiul testament, dacă nu îl accepţi pe Isus ca Mesia. 
   Dar dilema nu dispare în totalitate odată cu această ridicare de cortină, oricât de mult ne-am dori. Imaginea unui Dumnezeu care aduce potopul peste lumea antică, care distruge Sodoma şi Gomora, care porunceşte iudeilor să treacă prin ascuţişul săbiei femeie, copil şi bătrâni, în fine...acel Dumnezeu mânios şi temperamental din vechiul testament stăruie dureros pe retină. Ce e de făcut, dacă nici să aruncăm la gunoi vechiul testament nu e sănătos, ca Marcion, dar nici interpretarea lui literală nu este corectă, aşa cum au făcut evreii??? Cu siguranţă că dacă Pavel ar fi cunoscut minunăţiile fizicii cuantice, ar fi putut explica mult mai bine problema. Despre ce este vorba? 
    Fizica cuantică, de care mă simt tot mai mult atras în ultima vreme, prezintă un set de legi care au de-a face cu lumea subatomică, legi care sunt în totală discrepanţă cu legile din lumea macrocosmică. Dar, în mod cu totul de neînţeles, universul nu poate fi explicat corect numai prin una din cele două ramuri ale fizicii. Dacă de pildă, felul în care iau naştere galaxiile sau se dilată universul, poate fi explicat cu ajutorul teoriei relativităţii einsteiniene, ceea ce se întâmplă în interiorul unei găuri negre se lasă explicat numai prin fizica cuantică, deoarece într-o gaură neagră spaţiul şi timpul din fizica lui Einstein literalmente nu mai există.
   Să luăm alt exemplu, mai la îndemână: lumina. Până la începutul secolului XX, era unanim recunoscut că lumina se comportă ca o undă, mai ales în urma experimentelor fizicianului englez Thomas Young. Dar atunci când Albert Einstein a  descoperit şi explicat efectul fotoelectric, a apărut în discuţie natura corpusculară a luminii, care nu avea de-a face nimic cu cea ondulatorie. Acum lumina se comporta ciudat, fiind vorba de infime particule ireductibile numite fotoni. Cum era posibil aşa ceva? Înceta lumina să mai aibă caracteristicile unei unde? Nici vorbă! Atunci? 
    Oamenii de ştiinţă au acceptat până la urmă, deşi nu au reuşit să explice până azi fenomenul, că nu se poate vorbi de lumină fără să luăm în calcul dualismul undă-particulă . Pur şi simplu lumina nu se lasă explicată DECÂT PRIN AMBELE TEORII. Mă opresc aici cu fizica şi revin la teologie.
    Ar putea fi vorba şi în cazul temei cu caracterul lui Dumnezeu despre ceva asemănător? Este posibil ca, deşi vechiul testament este complet diferit de noul în ceea ce priveşte imaginea lui Dumnezeu, adevărul corect despre caracterul divin să nu fie descoperit DECÂT prin armonizarea "imposibilă" a acestora? Găsim în biblie un dualism undă-particulă în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu? 
    Eu cred că da. Isus este numit Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru răscumpărarea omenirii, dar şi Leul din seminţia lui Iuda. David ne spune în Psalmul 85,10 că " dreptatea şi pacea se sărută", contextul fiind despre atributele lui Dumnezeu. Isus avertizează fariseii că a venit pe pământ să aducă orbilor vederea şi să o ia celor care afirmă cu mândrie că văd...Iar în viaţa Sa întâlnim la un moment dat un moment extrem de ciudat, care i-a bulversat şi pe ucenici: blestemarea smochinului la cel mai propriu mod cu putinţă. 
   Ceea ce este extrem de interesant pentru mine vis-a vis de această temă controversată, este că biblia prezintă pe Dumnezeu ca fiind....LUMINĂ!!! În Ioan 1, 1- 9, Isus este arhanghelul luminii care creează împreună cu Tatăl universul. Isaia  49,6 ne prezintă pe Isus ca fiind Lumina neamurilor. Atunci când îl vindecă pe orbul din naştere, Isus se autodeclară Lumina lumii. În Geneza 1, primul lucru creat de Dumnezeu este lumina( iar eu cred că asta descrie tocmai naşterea universului din El însuşi). Iar pe noul pământ, nu mai există vreun soare care să lumineze, deoarece însuşi Dumnezeu este lumină pentru cei mântuiţi.
    Avem suficiente motive, deci, să afirmăm că Dumnezeu este lumină la modul cel mai concret al cuvântului! Ar putea însă caracterul Său să fie marcat de acelaşi dualism fizic descris mai sus? Dacă da, pentru că biblia ne spune negru pe alb că da, când este Dumnezeu violent şi când nonviolent? Care sunt condiţiile care Îl determină să-şi schimbe comportamentul? Dar, poate fi posibilă schimbarea caracterului tocmai atunci când vorbim despre Dumnezeu? Poate fi metamorfozat fizicul în metafizic? Şi nu este exagerat să spunem că proprietăţile din lumea legilor fizicii sunt şi proprietăţile Dumnezeirii? 

  (va urma)