Problema răului: un Dumnezeu cuantic ( IV )

      Dacă Dumnezeu este programatorul suprem al vieţii din univers, dacă s-a hotărât ca fiinţele create de El să aibă în deplinătate puterea liberului arbitru şi dacă a cunoscut de la început în amănunte desfăşurarea istoriei universului,apare atunci următoarea întrebare: " a conceput El pe tastatura cosmică a istoriei butonul Delete(şterge)? Sau ...necunoscând în detaliu ce avea să urmeze, a lăsat pur şi simplu lucrurile să se desfăşoare de la sine, cu tot cortegiul de suferinţă( cel puţin omenească) care a decurs de aici?
       Răspunsul este mai dificil decât pare la prima vedere. Personal mă înclin spre o combinaţie de răspunsuri, şi nu doar unul singur.Să le iau pe rând.

     Dat fiind faptul că a permis desfăşurarea şi dezvoltarea rebeliunii lui Lucifer, exponentul principal al răului în univers, Dumnezeu pare la prima vedere un Dumnezeu determinist, "legat de mâini" de propria lege morală despre care vorbeam în articolul anterior. Potrivit acesteia, El nu putea să ia viaţa lui Lucifer, deşi era perfect conştient de răul care va urma. În plus, dacă ar fi făcut-o imediat după ce răul abia încolţise ca idee în minţile îngerilor, întregul univers ar fi dat de fapt dreptate lui Lucifer, considerându-l un martir şi pe Dumnezeu un tiran odios. De aceea, Dumnezeu nu l-a distrus imediat pe Lucifer...

    Pe de altă parte însă, au apărut dileme fără precedent în ceea ce priveşte integritatea morală a îngerilor încă loiali lui Dumnezeu, ba chiar a stabilităţii guvernării divine... În faţa unei revolte de o amploare fără precedent, Dumnezeu s-a văzut nevoit să îl arunce afară pe Lucifer din reşedinţa-capitală...cu tot cu partizanii lui, care aveau să devină demoni. Era pentru prima dată când suveranul universului îşi impunea voia Sa, pentru ca virusul răului să nu mai secere şi alte vieţi...

     S-a repetat cumva acest mod intervenţionist al lui Dumnezeu şi în istoria umană, sau nu? S-a retras definitiv Dumnezeu de pe scenă după ce Adam şi Eva au căzut, sau dimpotrivă, a intervenit în mod neaşteptat de foarte multe ori? În ceea ce mă priveşte, eu cred că deşi lui Lucifer i s-a dat dreptul ca să-şi pună toate cărţile pe masă, explicând prin fapte întregului univers care erau de fapt ideile sale, Dumnezeu a rămas totuşi la cârma evenimentelor. Episodul cu Iov este revelator în acest sens. Sau cel cu Iosif, unde până la urmă se "impune", fie şi prin visele lui Faraon, destinul anunţat de Dumnezeu pentru Iosif. Ca să nu mai vorbesc de David, care ajunge în sfârşit rege după 23 de ani de continuă fugă de moarte...şi asta după ce îi fusese promis la vârsta de 17 ani tronul.

    Dacă intervenţionismul lui Dumnezeu poate fi concludent pentru foarte mulţi creştini, posibilitatea însă ca El să-şi aducă la îndeplinire scopurile fără violenţă este mult mai puţin crezută. Atunci când citim biblia, vechiul testament ne prezintă o înlănţuire de evenimente sângeroase care-L au ca protagonist pe...Dumnezeu!!! Nu pe Satana...care apare extrem de rar în vechiul testament( în Iov şi pe alocuri în Regi şi Cronici). Acest portret al unui Dumnezeu tribal, interesat doar de soarta naţiunii alese de El, nu corespunde însă sub nici-o formă cu declaraţiile tranşante ale lui Isus:" Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc" ( Ioan 10,16).

    De aceea, evenimente zguduitoare cum sunt de pildă potopul, Sodoma şi Gomora, plăgile din Egipt, cruciadele evreilor împotriva naţiunilor păgâne şi un nesfârşit şir de alte grozăvii poruncite de Dumnezeu în vechiul testament, NU SUNT  sub nici-o formă opera minţii divine, ci a plăsmuirii scribilor evrei. Dar despre cum şi mai ales când a luat naştere de fapt vechiul testament, altă dată. 

    Ar părea din ce am spus până aici că pun la îndoială autenticitatea evenimentelor biblice. Departe de mine lucrul acesta. Sunt o persoană care disecă cu foarte mare atenţie ce este mit omenesc de ceea ce este real. Ori eu cred că evenimentele povestite de biblie au fost reale. Reale...dar s-au întâmplat cu totul altfel. Şi despre aceste lucruri, de asemenea, altă dată. 

   Acum avem însă o problemă. Deşi sunt de acord în mare măsură cu ideea unui Dumnezeu non-violent, aşa cum îl prezintă A. Graham Maxwell sau Gili Cârstea  la noi, ea mi se pare uneori dusă totuşi până la extrem. "Extrem" însemnând că "Dumnezeu nu ia NICIODATĂ viaţa făpturilor sale"...dacă este să îl parafrazez pe prietenul meu, Gili. 

   După ce începând din 2003 am crezut şi eu această extremă, azi mi se pare un pic deplasat să fac afirmaţii de ultimă instanţă, mai ales când vine vorba despre Dumnezeu. Repet, deşi acesta este principiul care stă la baza guvernării divine( non-violenţa, dragostea agape, absolută) există totuşi nişte întâmplări în vechiul testament care mă pun acum pe gânduri. Să numesc doar două dintre ele, deocamdată: moartea egiptenilor în marea Roşie şi moartea lui Core, Datan şi Abiram. 

    În cazul egiptenilor, mi se pare evident că acelaşi Dumnezeu care a provocat fenomenul natural necunoscut al separării apelor mării, l-a şi dus până la capăt. Mi se pare absurd să fi fost altcineva( de ex Satana). Ştim bine că Satana dorea cu orice preţ moartea evreilor din care avea să se nască Mesia, şi mai puţin moartea unei naţiuni care era oricum...a lui. Ca Satana să-şi ucidă chiar propriile unelte omeneşti prin care putea să dea moarte evreilor, mi se pare stupid. Ori Lucifer nu este deloc stupid. 

    Pe de altă parte, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit, închizând la loc zăgazurile mării, pe egipteni, mult mai dotaţi tehnic, nu i-ar fi putut împiedica nimic să-i ajungă din urmă pe evrei...Nu cumva acelaşi nor de foc care i-a ţinut în loc pe egipteni o noapte întreagă( Exodul 14, 20) a acţionat şi acum, distrugându-i definitiv pe încăpăţânaţii egipteni? Răspunsul este evident, cel puţin pentru mine.

     Dar în cazul lui Core, Datan şi Abiram( Numeri 16)? Avem aici trei "muşchetari" gata să-şi arate... muşchii, plini de invidie, răutate şi chiar violenţă, împotriva conducătorului poporului desemnat de însuşi Dumnezeu: Moise. Nimic, nici-o negociere, nici-o vorbă blândă sau cugetată, nici-o minune a harului divin nu îi mai putea domoli din furia lor. Imaginaţi-vă scena: Moise şi Aron, singuri, bătrâni şi neajutoraţi, în faţa unor tineri lupi care doreau să preia ştafeta, chiar şi cu vărsare de sânge. Ce mai putea face Dumnezeu pentru a opri lovitura de stat? Cine şi ce îi mai putea ţine în frâu pe acei oameni răi deveniţi deja demoni? 

     Posibilitatea ca Dumnezeu să privească de sus toată această scenă, fără ca să intervină, mi se pare absurdă. Biblia este clară la acest capitol. Iar posibilitatea ca, de fapt, Satan să-i fi ucis acolo pe răsculaţi, mi se pare extrem de trasă de păr. Dacă Satana a crăpat pământul în jurul celor revoltaţi împotriva lui Moise( ceea ce cu chiu cu vai mai pot accepta), atunci cine i-a spus lui Moise ca poporul să se dea la o parte de lângă corturile care aveau să fie înghiţite de pământ? Nu Dumnezeu? Să înţeleg că Moise vorbea şi cu Satana? Sau să înţeleg că Dumnezeu dădea ordinele şi Satana le punea în aplicare? Mi se pare absurd...Mă îndoiesc profund că există vreo comunicare între cei doi. Cât despre subordonare, cu atât mai puţin. 

    În fine, pentru a nu lungi articolul prea mult, un al treilea caz, de data aceasta extrem de recent, vine să mă pună şi mai mult pe gânduri pe marginea "violenţei" divine. Se întâmpla prin România noastră, acum vreo câţiva ani. O femeie ortodoxă, la vreo 50 de ani, proaspăt convertită la adventişti, era bătută sistematic de soţul-brută din cauza noii ei credinţe. Azi aşa, mâine aşa...vine şi ziua botezului. Acasă, nebunie mare, ameninţări, înjurături, tot tacâmul.  Femeia însă...a făcut tot ce şi-a pus în gând, asumându-şi toate riscurile...

    Când a sosit acasă, o aştepta...dracul în piele de om. Dar de data asta, dracul chiar era hotărât să meargă până la capăt. După o bătaie soră cu moartea, când biata femeie zăcea deja însângerată pe duşumea, monstrul de bărbat se duce şi ia toporul din curte, afirmând următoarele cuvinte: " Acum te omor. Să văd ce Dumnezeu te mai scapă din mâna mea." Zis şi făcut. Se întoarce, ridică toporul deasupra capului femeii, moment în care aceasta strigă cu o ultimă putere: " Isuse, scapă-mă!" . Omul a căzut fulgerat la pământ, chiar în secunda următoare. Verdictul medicilor: infarct miocardic, deşi tipul era sănătos tun. Cine l-a omorât pe nebun? Dumnezeu sau Satana?

    Toate aceste relatări, precum şi altele care îmi mai vin în minte, mă fac să întrezăresc o posibilă explicaţie: deşi Dumnezeu este non-violent prin sine însuşi, există momente cheie când situaţia cere ca El să marcheze nişte limite( vezi cazul lui Iov). Altfel, dacă aceste limite ar fi trecute de Satan, cu siguranţă că în câteva zile nu ar mai exista fizic nici-un copil al Său pe pământ. Deşi păcatul, invenţia diavolului, este cel care ucide în masă popoarele şi indivizii, există momente când o face şi Dumnezeu. Deşi Satana este cel care robeşte vieţile oamenilor, cauzând războaie, conflicte de orice fel sau boli felurite, Dumnezeu nu îngăduie să treacă blestemul morţii asupra Iovilor moderni fără să aibă nimic de zis. Şi exact aşa cum lumina se comportă ca o undă , dar i se alterează starea, luând calităţile de corpuscul atunci când este observat de cineva, la fel şi Dumnezeul iubirii devine un foc mistuitor( la propriu) atunci când interesele Sale( adică copii Săi) sunt ameninţaţi cu distrugerea în modul cel mai fizic cu putinţă. 

        Aşa cum fotonul anuleză legile fizicii obişnuite atunci când îl observăm, alegând să se comporte cu totul altfel decât în mod obişnuit, de ce nu ar face acest lucru şi Dumnezeu, atunci când tot universul stă cu respiraţia tăiată, observând şi aşteptând să vadă un deznodământ fericit în locul unei posibile tragedii? Propun o resetare nouă aşadar, inclusiv pentru prietenii mei din grupul 1888.