Naufragiaţi

    Zilele acestea se împlinesc 12 ani de când făceam cel mai curajos pas al vieţii mele de până atunci : părăseam biserica reformistă în mijlocul căreia îmi petrecusem 24 ani din viaţă ca să devin membrul celei adventiste. Astăzi această mutare pare o banalitate, dar atunci era privită ca o condamnare la moarte. Rudele şi alţi fraţi din biserică mă avertizau că dacă plec, Duhul Sfânt mă va părăsi pentru totdeauna. În acelaşi timp, adventiştii făceau pariuri între ei pe seama mea, spunând că nu voi rămânea în biserica lor decât puţine luni după nuntă, după care voi reveni din nou la reformişti. Iar fratelui Virgil Peicu, care era atunci pastorul comunităţii Sion, conştient de ineditul situaţiei, i se putea citi satisfacţia pe faţă de la o poştă: un reformist revenea la biserica-mamă. Dar ce se întâmpla în sufletul meu?

        Sufletul meu, manipulat cumplit atâta timp cu citate din Ellen White şi biblie cum că biserica reformistă este biserica rămăşiţei, suferea din plin. Nu puteam să renunţ la promisiunea făcută viitoarei mele soţii că voi deveni adventist, dar ca unul care luam în serios problema mântuirii mele, nu puteam nici să-mi bat joc de avertizările şi sfaturile tuturor. Ce era de făcut? Ţineam în mână  fructele aduse de Eva, dar evitam încă să mănânc din ele. Îl iubeam mult pe Dumnezeu, dar parcă şi mai mult pe cea care avea să-mi devină soţie. Conflictul interior era atât de puternic iar presiunea asupra minţii mele atât de mare, încât uneori simţeam că mă sufoc la gândul de a alege între iubire şi raţiune, între Dumnezeu şi oameni...

     Într-o noapte, nemaiputând suporta orele de nesomn, şi după un sabat de post, am deschis biblia, sperând din toată inima că lui Dumnezeu îi păsa de zbuciumul meu. Ce avea el să-mi spună? Era trecerea mea la adventişti o eroare fatală sau un lucru bun? Era voia Sa sau dimpotrivă, o nesocoteam?!?

     Mare mi-a fost uşurarea simţită după ce am meditat la pasajul unde se deschisese biblia : Faptele Apostolilor 27. Înţelegeam că biserica adventistă nu avea să fie destinul meu final, ci doar o corabie care să mă ducă într-acolo. Că deşi avea să vină furtună cumplită, urmam să supravieţuiesc şi să ies cu bine din acel naufragiu. Că deşi încărcătură preţioasă avea să fie aruncată peste bord, nu aveam să mor de foame în acea încleştare de forţe naturale şi poate...supranaturale. Şi mai înţelegeam că în pofida avertizărilor prietenilor mei "iudei" , a urii "fraţilor" mei farisei şi saduchei, a vicisitudinilor de orice fel sau a rămăşagurilor reci pe seama sufletului meu ...urma cândva să ajung la ţinta dorită. Dar...mai înainte de asta, aveam să trec prin momente dificile, nu numai eu, ci întreaga corabie adventistă.

     Sabatul următor pastorul m-a invitat amabil să spun câteva vorbe de la amvon, dacă doresc. Am acceptat şi toată sala zâmbea a "victorie", ştiind cât de complicată fusese povestea din spatele acelei suiri la amvon. Dar surâsul le-a îngheţat brusc pe buze tuturor când le-am spus cu dezinvoltură că "vine în curând o zi în care  vom naufragia".  Atunci când prevesteam că mult lăudata corabie adventistă se va face ţăndări , pastorul a început să se gândească  dacă avusese o idee bună să mă invite la amvon ca pe un trofeu al bisericii . Nimeni nu a mai avut chef de glume  după aceea.

      De ce povestesc acest segment ciudat din viaţa mea? Pentru că deşi nu a fost crezut acum 12 ani, astăzi pare din ce în ce mai credibil pentru toţi, inclusiv pentru mulţi dintre pastori. Biserica adventistă se află azi în cea mai mare furtună spirituală din câte au existat vreodată. Tinerii  părăsesc rândurile ei cu miile, pretutindeni în lume, devenind atei sau agnostici. Scandaluri din ce în ce mai mari sau mai multe tulbură apele denominaţionale adventiste. Pastorii ei ajung ori să creadă în evoluţie, ori să închidă literalmente adunări din lipsă de...spectatori. Am aflat de curând de la o sursă de încredere din Ploieşti că pastorul i-a comunicat că dacă lucrurile continuă în acest ritm, va rămâne pe drumuri din punct de vedere profesional. Oamenii din comunitatea lui pleacă pe capete din biserică, cu retragere oficială sau nu, iar tinerii care au mai rămas, prezintă un dezinteres total faţă de cele spirituale.

    Problema este atât de gravă că de curând s-au întâlnit toţi pastorii din district ca să discute ce este de făcut pentru ca să se evite o astfel de catastrofă. Bisericile devin azile de bătrâni. Iar curţile lor devin loc de întâlniri şi planificări de distracţie pentru cei încă tineri care mai dau totuşi cu subsemnatul pe acolo. Mulţi membri între două vârste, chiar dintre cei mai serioşi, încep să se întrebe dacă adventismul în sine nu a fost totuşi o glumă proastă şi dacă mai trebuie să aşteptăm a doua venire. Deja sunt 166 ani de...aşteptare şi se pare că "toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii". Cât mai trebuie să aşteptăm? Nu cumva aşteptăm zadarnic ceva/cineva ce nu va veni niciodată, cel puţin cu siguranţă NU  în timpul vieţii noastre? Până când să mai scrutăm zarea în aşteptarea eliberării? La ce bun să mai sperăm într-o corabie salvatoare? Nu cumva e totul o enormă minciună?

    Aceste întrebări, auzite în ultimul timp de pe buzele a tot mai mulţi adventişti, denotă cel puţin un lucru cert: adventismul ca mişcare instituţionalizată a naufragiat. Zecimea se împuţinează de la an la an. Membrii la fel. Iar speranţele mor odată cu terminarea proviziilor care mai rămăseseră de pe corabie. Deocamdată, ne aflăm toţi, vrând-nevrând pe insula Malta( Fapte 28). Barbarii păgâni ne invită la focul lor şi se poartă din ce în ce mai amabil cu noi. Luăm cu ei masa  din ce în ce mai des, înfruptându-ne împreună din păsările necurate şi urâte( doctrine) care au constituit de veacuri hrana lor preferată. Iar printre vreascurile care mocnesc ademenitor... nevăzut, nesimţit şi nebănuit de nimeni îşi face simţită prezenţa Şarpele veninos ....Nici măcar un Pavel nu este scutit de pericole...

    Ce este de făcut? Ce se va întâmpla în continuare?  Va înţelege biserica adventistă impasul în care se află şi cum timpul se scurge iremediabil în defavoarea ei? Bănuiala mea este nu numai că nu va înţelege, ci va prigoni pe cei care vor înţelege acest lucru. Cu toată înţepenirea sistemului însă, vor exista şi câţiva Robinson Crusoe moderni care se vor decide să abandoneze insula coste orice i-ar costa. Vor fi acuzaţi că a pleca de pe insulă fără o corabie( biserică) rezistentă e cea mai mare nebunie. Vor fi conştienţi că vor rămâne fără suportul prietenilor, "fraţilor", şi chiar al societăţii. Vor îndura foame, sete şi cea mai cumplită furtună care se va fi dezlănţuit vreodată pe marea agitată a spiritului omenesc. Nu vor mai vedea nici orizontul, nici soarele ziua, nici luna noaptea. Dar vor merge încrezători înainte, convinşi fiind că insula "civilizată" şi "ocrotitoare" va fi inghiţită complet de ape într-o zi. Da, vor ajunge şi ei să fie sleiţi de puteri şi obosiţi de atâta vâslit pe un ocean de nesiguranţă. Dar...atunci când se vor aştepta şi ei mai puţin, va veni în sfârşit...Salvarea.