Problema răului: un Dumnezeu cuantic ( II )

     Spre deosebire de nenumăratele temple păgâne ale antichităţii unde zeităţile erau aşezate la mare cinste, sanctuarul evreiesc se distingea de toate acestea prin faptul că era lipsit cu desăvârşire de chipul vreunei divinităţi iar în interiorul său era o ladă misterioasă de aur cu un cod etic  primit direct din mâna lui Dumnezeu: legea celor 10 porunci. De atunci şi până astăzi, aceste zece porunci au dat naştere la râuri de cerneală, construind în jurul lor identităţi naţionale sau denominaţionale. Dar ce reprezintă concret aceste porunci? Sunt ele doar nişte reguli de bună purtare date omenirii în epoca sa de "piatră" de vreun conducător omenesc "iluminat" sau reprezintă ceva cu mult mai profund? Putem afirma despre ele că sunt chiar temelia guvernării divine?

       Atunci când s-a hotărât să creeze totul în univers, Dumnezeu s-a gândit la legi fizice,chimice şi matematice precise care să determine apariţia materiei, apoi a stelelor, galaxiilor şi a întregului univers. Dar în ceea ce priveşte latura sa morală? S-a bazat Dumnezeu pe vreo lege sau nu? Urma ca fiinţele create să trăiască veşnic într-un gulag imens unde voia Şefului nu se pune la îndoială sau aveau dreptul să pună întrebări? Exista vreo moralitate în tot acel gigantic proiect divin numit viaţă? 

     Răscularea lui Lucifer, dilemele din minţile locuitorilor cerului cu privire la caracterul Creatorului care au apărut ca urmare a acestei revolte, precum şi marea controversă dintre el şi Dumnezeu care a antrenat mai târziu şi omul ...au arătat fără echivoc că exista cel puţin libertate în univers. Libertate de a gândi cu mintea proprie, de a raţiona, de a te îndoi. Libertate  de a nega dragostea şi integritatea morală a Creatorului. Libertatea de a asculta de El sau a nu asculta. Şi nu în ultimul rând libertatea de a-ţi exprima deschis opiniile, oricât de dăunătoare ar fi fost acestea intereselor Dumnezeirii.

    Iudeii au fost primii  care au primit în scris un cod moral din partea lui Dumnezeu. Acel cod era împărţit în două segmente, atrăgând atenţia asupra îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu timpul, pentru a-şi păstra identitatea naţională puternic şifonată în Babilon, iudeii au născocit o incredibilă listă de legi şi reguli de comportament, derivate din cea originală, prin care să îi fie pe plac lui Dumnezeu. Dar azi ştim că acele reguli absurde veneau mai mult să întunece imaginea adevărată a Lui înaintea oamenilor. Fiind evreu în Palestina de acum 2000 de ani, aveai doar două opţiuni de ales: fie ţineai la sânge tradiţia legalistă poruncită de atotputernicii rabini, fie te declarai urmaş al lui Isus, care dădea sufletului eliberare de astfel de cereri împovărătoare. 

   Când adventismul s-a ridicat pe scena religioasă a sec XIX, legea celor 10 porunci a căpătat( prin redescoperirea ,de exemplu, a sabatului iudaic ca adevărata şi neschimbata zi de odihnă) o notă pregnantă înaintea celorlalte denominaţiuni religioase. Adventiştii au început să predice necontenit importanţa şi rolul legii morale în planul de mântuire. Apărea astfel pentru prima dată o biserică mondială care respecta sabatul iudaic în loc de duminică, aşa cum făceau toate celelalte biserici creştine. 

   Dar momentul de vârf al efervescenţei doctrinale adventiste urma să sosească în anul 1888, când la sesiunea conferinţei generale de atunci doi tineri delegaţi au adus pentru prima dată în discuţie subiectul "neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea" celor 10 porunci. Comentând aprins epistola lui Pavel către Galateni, cei doi, A.T. Jones şi Elliot Waggoner, susţineau uluitor că nu legea le putea oferi mântuirea, ci că ea era un simplu indicator spre altceva mult mai bun, şi anume Isus Hristos. Nu doresc acum şi aici să discut pe marginea acelei conferinţe, ci doar să amintesc că era pentru prima dată când se auzea în vreo biserică de pe pământul ăsta că legea celor 10 porunci are enorm de-a face cu "neprihănirea lui Hristos", şi prin aceasta, implicit, cu caracterul lui Dumnezeu. 

   Ellen White, singurul susţinător deplin al tezelor celor doi tineri, avea să preia mai târziu în mod amplu ideea lor şi să declare, în sute şi sute de citate, că Legea era " transcrierea" sau "expresia  caracterului lui Dumnezeu". Legea iudeilor căpăta astfel, pentru prima oară în istorie, o nouă şi uluitoare dimensiune. Ea arăta nu numai spre datoriile omului faţă de semenul său şi Creator, ci era un indiciu despre conducta divină în raport cu fiinţele create de El. 

     Din păcate, datorită faptului că în 1888, tezele şi ideile celor doi au fost înăbuşite în faşă, doctrina unui Dumnezeu care NU E MAI PRESUS DE LEGE nu a putut fi dezvoltată. A rămas pierdută prin seifurile adventiste şi ascunsă până azi de lume. Dar au existat oameni care au încercat de-a lungul timpului să reconstruiască din cenuşă o teorie a unui Dumnezeu prieten, "supus" şi El aceloraşi cerinţe morale ale legii ca şi creaturile Sale, un Dumnezeu care se confunda pe Sine cu preceptele ei. M.L. Andreasen, Graham Maxwell, Donald Short, Robert Wieland şi la noi Gili Cârstea au arătat rând pe rând bisericii că Dumnezeul adevărat nu este un Dumnezeu "atotputernic", arbitrar, violent, răzbunător sau tribal, aşa cum îl prezintă de fapt adeseori vechiul testament, ci un Dumnezeu "neputincios" de a face rău cuiva, "slab" în a-şi apăra pielea , infinit în răbdare, bunătate şi dragoste. 

     Implicaţiile teologice care decurg dintr-o astfel de imagine a unui Dumnezeu total non-violent, ca un miel bun de tăiere, care nu se apără pe Sine, care nu ia viaţa oamenilor sau îngerilor chiar şi atunci când aceştia se despart de El, izvorul vieţii, care este neputincios în faţa propriei torturi pe cruce...au constituit nişte revelaţii răvăşitoare pentru mine. Imaginea unui Dumnezeu care plânge pentru om atunci când acesta îi ucide propriul Său fiu pe cruce, mai degrabă decât a se răzbuna, m-a ajutat să trec mai uşor peste cea mai cumplită criză a vieţii mele când a mă răzbuna şi a-mi face singur dreptate mi se părea legitim. 

    Ce este legea morală, deci? Este ea doar un cod etic moral al omenirii sau este însăşi copia caracterului divin? Poate Dumnezeu să se sustragă împlinirii legii, deşi e evident că într-o altă dimensiune a ei, şi să rămână neprihănit? Sau dimpotrivă... suveranul universului are voie să comită minciună sau crimă dacă interesele i-o cer?!? Dacă Dumnezeu nu poate ucide, cum explicăm fluviile de sânge poruncite de El în vechiul testament?  Iar dacă  ucide şi face ce doreşte fără ca cineva să-i spună " ce faci" ( Iov 9,12), cum poate El atunci ca să pretindă ascultare de aceste precepte morale oamenilor? 

      Convingerea mea este că Dumnezeu se confundă pe Sine cu legea celor 10 porunci. Dar în acelaşi timp, El este mult mai mult decât putem noi pricepe în ceea ce priveşte standardele de moralitate. Da, este adevărat că ne-am grăbit să explicăm vechiul testament fără să ţinem în socoteală ce s-a întâmplat la cruce, dar în acelaşi timp nu-l putem reduce pe Dumnezeul infinit la zece paragrafe adaptate unei omeniri căzute în păcat. Sunt de acord că trebuie să reinterpretăm biblia ca întreg "în lumina care vine de la Calvar" , dar oare să renunţăm cu totul la ideea unui Dumnezeu care pedepseşte nelegiuirea? Cum se împacă dragostea infinită a Sa cu dreptatea Sa desăvârşită? Până unde este de acceptat teologia unui Dumnezeu "neputincios" în faţa răului? Şi cum se comportă un Dumnezeu infinit de răbdător atunci când unele din fiinţele create devin monştri care pun în pericol viaţa altora? 

    Dar despre lacunele teologice ale unui Dumnezeu prea permisiv data viitoare...