Rememorând experienţele mele personale cu rugăciunea, nu poate să-mi scape detaliul deosebit de interesant( şi frustrant, o recunosc deschis) că oridecâteori m-am rugat pentru cineva anume, mai ales în cazuri grave cu care se confrunta persoana respectivă şi pentru soluţii concrete , am primit un răspuns uluitor din partea lui Dumnezeu. Atunci însă când a fost să-L rog pe Dumnezeu să-mi ia crucea personală( care uneori mă copleşeşte), ceea ce am primit din partea Lui a fost o cruntă şi dureroasă tăcere. Să fi fost El indiferent oare la necazul meu? Doreşte să mă testeze prin suferinţă? Nu are soluţii la problemele mele? Sau mai degrabă faptul că nu cunoaştem, ca muritori, mecanismul enigmatic care se află în spatele rugăciunii, o transformă pe aceasta mai degrabă într-un experiment, decât într-o certitudine?
Atunci când eram gata să cad în necredinţă ca urmare a NERĂSPUNSULUI său la disperatele mele strigăte de ajutor, o luminiţă salvatoare a strălucit în întunericul de confuzie şi teamă care mă sugruma. Mi-am adus aminte de „poveşti” biblice în care oameni extrem de dedicaţi lui Dumnezeu au strigat către El în lacrimi fără ca să primească vreun răspuns. Haideţi să răsfoim repede biblia.
Iacov află terifiat vestea „morţii” lui Iosif, fiul său preaiubit( Geneza 37, 31-35). Trec peste treisprezece ani de zile şi Iacov nu primeşte nici cea mai mică înştiinţare din partea lui Dumnezeu că fiul său trăieşte... Nici-un vis, nici-o viziune, nici-un înger din cer care să-l viziteze aşa cum o făcuse pe vremea bunicului său, Avraam. Nimic. Durerea creşte cu fiecare an care trece, şi personal cunosc la perfecţiune, din păcate, prin ce a trecut el. Să nu se fi rugat Iacov în toţi aceşti ani lui Dumnezeu? Cu siguranţă că s-a rugat, dar Înţelepciunea divină ştia că e mai bine să tacă, decât să-i răspundă. Închipuiţi-vă că Dumnezeu i-ar fi spus adevărul despre Iosif...În acest caz, e foarte probabil ca Iacov să-şi fi executat ceilalţi fii, sau să se fi produs o nouă sciziune familiară gravă de genul celei pricinuite de cearta dintre Agar- Sara, sau să fi întreprins o acţiune gen comando în Egipt ca să-şi caute fiul, prilej cu care poate ar fi murit. Nu ştim ce s-ar fi întâmplat. Dar ştim( prin fastul şi bucuria pricinuită de reîntâlnirea dintre Iacov şi Iosif mulţi ani mai târziu) că a fost mai bine că nu i s-a răspuns la rugăciuni.
Chiar Iosif însuşi este un caz excelent de investigaţie pe tema rugăciunii. După ce rezistă eroic ispitirii cu soţia lui Potifar, este aruncat cu totul nedrept în temniţă. Îmi imaginez rugăciunile sale în acel trist întuneric: „ De ce Doamne? De ce sunt pedepsit, dacă totuşi ţi-am fost credincios? De ce nu mă scoţi de aici?” . Nu ştim exact cât a stat Iosif închis dar ne este uşor să ne imaginăm disperarea prin care poate de multe ori a trecut, mai ales că era nevinovat. Chiar şi după ce visurile celor doi demnitari închişi şi tâlcuirea lor se adevereşte, Iosif mai zăboveşte doi ani în închisoare...Doi ani!!!... parcă prea mult pentru cineva care era „plăcut înaintea lui Dumnezeu”, nu? Dar deznodământul fericit al lui Iosif, al fraţilor săi şi al lui Iacov ne este cunoscut tuturor. Dumnezeu foloseşte răul imens produs de fraţii lui ca să întoarcă un bine imens nu numai lor, ci întregului lor neam. Comentariile sunt de prisos.
David este un alt personaj biblic extrem de cunoscut prin „plângerile” către Dumnezeu din psalmii săi. Fugărit ca un mistreţ prin văgăunile munţilor şi peşterile pământului de către socrul său, traiectoria sa lasă prea puţin să se întrevadă că Dumnezeu se va ţine de cuvânt şi că într-o zi îl va face rege al Israelului. Când îi citeşti psalmii se pare că mai curând va muri de foame sau de inimă rea, decât să ajungă împărat. Şi la el trec aproximativ treisprezece ani de la momentul când este uns în taină rege de Samuel şi până când devine efectiv rege, la vârsta de 30 de ani( 2 Samuel 5,4). Dar nu acestea îmi trezesc mie interesul în mod deosebit când vine vorba de rugăciuni neascultate, ci episodul cu copilul Batşebei, care moare în răstimp de şapte zile după sentinţa lui Natan( 2 Samuel 12).
Şapte zile de post şi bocet, doar-doar s-o milostivi Dumnezeu să nu-i moară copilul... Post şi rugăciuni amare care nu schimbă soarta micuţului nevinovat. V-aţi pus vreodată în pielea lui David? Doar cei care au copii ştiu cât de cumplită trebuie să fi fost agonia sa în rugăciune. Rugăciune care NU ESTE ascultată. De ce nu a fost ascultată? Ţinea morţiş Dumnezeu să aducă la bun sfârşit sentinţa dată chiar de David asupra sa( versetul 6)? Sau mai sunt şi alte „ elemente” supranaturale în joc care nu apar în textul care ne-a parvenit? Nu ştim. Cert este că acea experienţă trebuie să-l fi marcat mult pe David.
Când vine vorba de mecanismul rugăciunii însă, întâmplarea relatată în Daniel capitolele 9 şi 10 este pentru mine deosebit de interesantă. Pentru prima oară în întreaga biblie, apare ca element fundamental în decorul din „spatele” rugăciunii...Satan, sub pseudonimul „ împărăţia Persiei”. Să revedem episodul pe scurt.
În capitolul 9, 20-21, Daniel ne relatează că îngerul Gabriel a plecat de la Dumnezeu ca să-i aducă răspunsul chiar „ când acesta a început să se roage”...Aşadar, cu o viteză mult mai mare decât a neutrinilor de la CERN care de curând au depăşit viteza luminii, îngerul parcurge aproape instantaneu o distanţă uriaşă ca să-i răspundă profetului în mod personal. La fel se întâmplă şi în capitolul 10, versetul 12. Dar versetul 13 aduce un element nou şi tulburător! „Împăratul Persiei” nu-i dă voie lui Gabriel să vină cu răspunsul la Daniel. Trec trei săptămâni, iar puternicul înger este oprit de Lucifer în persoană. Sunt sigur că acolo e vorba despre Lucifer, şi nu despre vreun împărat omenesc, deoarece numai o putere supranaturală se putea opune supranaturalului în acest caz. Şi cine altcineva poate fi echivalent în putere cu Gabriel, dacă nu cumva chiar cel al cărui loc a fost ocupat de Gabriel, şi anume Satan.
Dacă aruncăm o privire asupra vers 12, vom vedea că rugăciunea profetului a fost „ ascultată” chiar „din cea dintâi zi”. Dar în realitate, nu a fost ascultată la nivelul senzorial al profetului, altfel acesta s-ar fi oprit din bocet şi post. Numai când în disputa dintre titani a intervenit personal arhanghelul Mihail ( care potrivit celor mai mulţi teologi îl reprezintă pe fiul lui Dumnezeu), numai atunci Daniel a primit un răspuns la rugăciune din punct de vedere omenesc, perceptibil.
Această întâmplare misterioasă mă face să cred că mecanismul rugăciunii este mult mai complicat decât credem. Noi ne imaginăm în ecuaţia ei doar credinţa noastră şi promptitudinea/nepromptitudinea lui Dumnezeu. Ca şi când uneori are chef, alteori nu are chef să ne răspundă. Sau uneori poate, alteori nu poate...Realitatea o consider personal mult mai complicată, o realitate în care nu de puţine ori( vezi cazul Iov) şi Satan are enorm de multe lucruri de spus. Iar Dumnezeu s-ar putea să respecte necunoscutele „reguli ale jocului” cu adversarul său mult mai mult decât ne-ar putea place nouă. Bineînţeles, aceasta este o speculaţie, dar dacă ţinem cont de faptul că „stăpânitorul acestei lumi” este diavolul şi că, la fel ca în cazul lui Iov cel puţin, diavolul are multe de spus în cadrul mai larg al marii controverse dintre bine şi rău, nu e deloc de mirare de ce unele răspunsuri la rugăciuni întârzie să apară, iar altele( la fel ca la David sau Pavel când s-a rugat pentru vestitul său „ţepuş” – vederea slabă -) nu vor primi răspuns niciodată în viaţă.
Rugăciunea nu este o problemă rezolvată sau o taină descifrată. Dimpotrivă, statutul de „pământ sfânt”, aşa cum am numit-o în primul episod, îi conferă mister din plin. Nu putem fi siguri că dacă ne vom ruga mult pentru ceva anume, vom primi răspunsul scontat. Dacă ar fi aşa, rugăciunea nu ar fi altceva decât lampa lui Aladin, care odată frecată, răspunde instantaneu. Mult mai degrabă, rugăciunea este doar păşirea smerită în sala tronului universului(urilor). Dacă şi cum ne va răspunde, depinde NU doar de Dumnezeu. Să ne mulţumim, totuşi, vorbind cât se poate de serios, cu faptul că măcar „avem liberă trecere” prin rugăciune înaintea maiestăţii lui Dumnezeu, fără ca să trebuiască să plătim vreo taxă sau să dăm socoteală „sfinţilor” care „umplu” drumul până la Acesta.
( va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu