Rugăciunea - experienţe personale ( III )

    Întâmplările pe care le voi detalia în continuarea serialului meu despre rugăciune sunt personale. Am fost acuzat de subiectivitate atunci când am relatat evenimente şi minuni uimitoare prin rugăciune pentru că nu fusesem prezent personal acolo. Acum, chiar dacă ceea ce voi relata este de la prima mână, sunt perfect conştient că scepticii vor rămâne tot sceptici în ceea ce priveşte supranaturalul din spatele acestor întâmplări. Iar eu tot nu voi scăpa de etichetarea mai sus-amintită.  Dar intenţia mea prin publicarea următoarelor experienţe personale nu este să „convertesc” ateii. Ci să pot ajuta credinţa poate uneori „confuză” a celor ce încă mai cred în minuni...

   

     Prima întâmplare pe care vreau să o povestesc datează din anul 2002, pe când locuiam în Spania. Unul dintre joburile pe care le aveam era acela de a păzi noaptea incinta unei fabrici, la sfârşit de săptămână. Parcurgeam cu maşina un drum de vreo 30 de km până la muncă. Dar în sâmbătă seara aceea nu aveam maşină, deoarece se afla defectă într-un atelier. L-am rugat pe un prieten să-mi împrumute maşina lui, iar acesta a acceptat.  Nu aveam însă de unde să ştiu că maşina lui nu avea asigurare auto obligatorie!

    Am plecat la muncă cu o întârziere de vreo jumătate de oră , deoarece prietenul nu ajunsese la timp. Aşa că pe drum goneam cu viteză, făcându-mi gânduri despre supărarea colegului pe care trebuia deja de mult să-l fi schimbat din tură. Când mai era mai puţin de o jumătate de kilometru până la fabrică, m-am angajat într-o depăşire a două autoturisme. Deşi era beznă totală, şi deşi ştiam că încalc linia continuă, cunoşteam perfect porţiunea de drum respectivă, fără curbe sau alte pericole. Cum cele două maşini din faţa mea mergeau prea „relaxate”, iar eu deja întârziasem destul, am iniţiat deci manevra de depăşire, fără să văd din cauza nopţii că prima maşină era cea a ...poliţiei!

    Inevitabil, datorită încălcării liniei continue, poliţia şi-a pus imediat girofarurile albastre în funcţiune. „Atâta mai îmi trebuie acuma”...am exclamat speriat în timp ce tocmai ajunsesem în faţa fabricii. „Nu e destul că am întârziat oricum...mai stau acum şi cu poliţia de „vorbă”...

    Poliţiştii m-au legitimat şi mi-au cerut şi actele maşinii. Nu aveam nimic la mine, absolut nici-un act. Nici carnetul meu de conducere, pe care în grabă mi-l uitasem acasă, nici talonul maşinii şi ceea ce era cel mai grav, nici asigurarea maşinii. La prima vedere, păream chiar un infractor care furase o maşină. Poliţiştii s-au asigurat apoi telefonic că maşina nu era furată, dar doreau neapărat să vadă actul de asigurare obligatorie. Ia-l de unde nu-i...C-o fi, c-o păţi...n-a mers desigur, ca pe mioriticele noastre plaiuri ...

   Văzând că nu pot dovedi că maşina e asigurată, poliţiştii au trecut la ameninţări. Maşina urma să fie „blocată” până când aveam să dovedesc că era asigurată. Eu le spuneam că habar nu am dacă e asigurată sa nu, ceea ce era şi purul adevăr. Prietenul meu le spunea prin telefon că este, dar minţea de îngheţau apele. Dorinţa lui era să tragă de timp până lunea următoare, când printr-o minune oarecare prin care spera să-şi facă rapid o asigurare , urma să „ dovedească” imposibilul în faţa poliţiei... Toate „bune” şi „ frumoase”, dar poliţiştii spanioli nu se lăsau duşi cu vorba cu una, cu două. Ori aduceam dovada imediat, ori îmi „confiscau” maşina.

     Unul dintre ei a plecat la sediul din localitate ca să aducă dipozitivul de blocare a roţii. Celălalt a rămas cu mine ca să se asigure că nu plec, evident. Când am văzut eu că „gluma se îngroaşă”, mi-am adus aminte instantaneu de faptul că în sabatul acela se vorbise la biserică despre rugăciune şi puterea ei. „Acum e momentul să experimentez practic ce am auuzit”, mi-am zis imediat. Zis şi făcut...

     M-am aşezat jos pe bordură  să mă rog în timp ce celălalt poliţist tocmai sosea de la sediu cu blocajul pentru roată. Inima îmi bătea cu putere când îmi imaginam consecinţele care aveau să urmeze dacă Dumnezeu nu intervenea cumva: amendă de vreo 1000 de euro( acum 9 ani), maşina prietenului „confiscată”, plus tot tărăboiul care avea să urmeze cu acesta...În afară de asta, în 2002 era extrem de greu pentru un român să-şi facă asigurare auto în Spania, deoarece o importantă condiţie pentru aceasta era permisul SPANIOL de conducere. Ori aşa ceva prietenul meu nu avea...Problema era ...groasă...iar din punct de vedere uman, deznodământul era ...deosebit de costisitor. Şi asta...şi din vina mea, deoarece încălcasem în graba mea o regulă de circulaţie.

       Am început să-i „ explic” lui Dumnezeu problema în care mă aflam... Acum îmi vine să râd când rememorez cele întâmplate, dar în acele momente eram plin de spaimă. Nu-mi aduc aminte să fi făcut mai înainte de păţania asta vreo rugăciune atât de...autentică... Tot ce mai îmi aduc aminte e că îl rugam pe Dumnezeu să facă o minune, fără ca să ştiu nici eu prea bine ce vroiam să se înţeleagă prin acea „minune”.

    Dar în timp ce mă rugam cam la vreo 10 metri de poliţişti, observam cu coada ochiului cum  aceştia se căzneau din toate puterile să-mi blocheze roata şi.....nu reuşeau!!! Auzeam cum la început s-au ironizat reciproc pentru faptul că erau incapabili să folosească „jucăria”. Dar odată cu trecerea timpului, deveneau din ce în ce mai nervoşi. Curând, ironiile lor s-au transformat în jigniri, iar jignirile în înjurături ca la uşa cortului direcţionate către „jucăria buclucaşă” care refiuza să se închidă.

    Auzind aceasta, speranţa mea creştea tot mai mare, în timp ce strigam disperat la Dumnezeu. Acum, când povestesc acea întâmplare, nu mai mi se pare  nici mie cine ştie ce, dar când îmi aduc aminte cât de intens trăiam clipele respective...vă asigur că nu era deloc un fleac ceea ce se petrecea. După 15( cincisprezece!!!) minute de încercare disperată din partea oamenilor legii de a-mi bloca roata, în timp ce eu continuam să mă rog, văd cum unul dintre ei vine nervos la mine şi-mi spune „ Băiete, ce se întâmplă este foarte ciudat! Niciodată nu am mai păţit aşa ceva, dar dispozitivul pur şi simplu nu funcţionează. Te iertăm acum, şi când ai asigurarea, vii cu ea la sediul nostru”...

    Mare le-a fost uimirea şi mie mare mi-a fost curajul când le-am răspuns: „ Nu aţi putut să-mi blocaţi roata nu pentru că sunteţi voi de vină sau pentru că este dispozitivul stricat. Ci eu m-am rugat lui Dumnezeu ca să facă o minune pentru mine, pentru că doar El ştie că sunt nevinovat. Şi se vede treaba că m-a ascultat...”

    S-au uitat un pic şocaţi la mine, ca şi când ar fi vrut să zică „ Man, am înnebunit noi de-a binelea sau a înnebunit ăsta?” , apoi unul la altul fără să mai zică nimic, şi au plecat cu coada între picioare. Nu mi-au dat amendă nici pentru că depăşisem linia continuă, nici pentru că nu avusesem permisul la mine. S-au fâstâcit complet în faţa evenimentelor, altfel nu îmi explic...Doar multe luni mai târziu, aproape după vreun an şi ceva, am plătit în rate împreună cu prietenul meu amenda pentru neprezentarea asigurării...

    Scepticii vor spune imediat că, deşi relatarea mea s-ar putea să fie autentică, cauzele nefuncţionării dispozitivului sunt pur şi simplu tehnice. Dar aşa ceva este cu totul absurd!!! Cum se poate explica din punct de vedere tehnic că şurubul de blocare pur şi simplu nu „vroia” să intre prin orificiul respectiv? Doar dispozitivul respectiv, după spusele lor chiar, nu fusese atunci folosit pentru prima dată. Şi cum se face că o astfel de „ defecţiune” tehnică a avut loc EXACT ca răspuns la rugăciunea mea disperată, şi nu altădată? Coincidenţă?!?...Hmmm, fericită coincidenţă, nu-i aşa?  

 ( va urma)