Rădăcina religiei - frunza de smochin

      Într-o discuţie recentă cu cineva drag căutam să identificăm împreună care este adevărata bază a tuturor religiilor. O simplă deschidere a dicţionarului ne va arăta că religia este "o formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate, într-o ființă supranaturală, creatoare și guvernatoare a cosmosului. Oamenii bisericii spun mai poetic că religia este o re-legare de Dumnezeu, după ruptura din Eden. De acord, să zicem. Dar v-aţi întrebat vreodată ce constituie sâmburele acestui fenomen incredibil de puternic numit "religie"? 
      M-am născut areligios. Habar nu aveam atunci când am scos primele scâncete că există vreun Dumnezeu. Pe măsură ce am crescut, am fost educat de părinţi aşa cum s-au priceput ei la vremea aceea, într-o vreme când nu exista atâta informaţie despre educaţie, dar exista mai mult respect faţă de viaţă şi valori. O parte primordială a educaţiei primite a constituit-o religia. Religia părinţilor mei, desigur. Aşa am aflat primele lucruri despre Dumnezeu, oameni şi o listă interminabilă de lucruri legate de aceştia. Până la vârsta de ..să zicem 20 de ani, eram ferm convins că religia mea era religia cea mai bună, cea mai autentică, cea mai cea mai. 
   După aceea a început un lung proces al maturizării. Pe la 24 ani am acceptat cu chiu cu vai că biserica "mamă" a bisericii mele nu era chiar atât de neagră cum mi se spusese. Aşa că am făcut cu mult curaj pe atunci( mi se spunea că mă părăseşte Duhul Sfânt dacă fac mutarea asta) saltul în altă "religie", părăsind găoacea în care crescusem. După vreo alţi 7-8 ani petrecuţi aici, am ieşit şi din această găoace, înţelegând că Dumnezeu şi "poporul Lui" era o paradigmă iudaică extrem de depăşită pentru începutul secolului 21. A urmat o perioadă de întrebări şi căutări care continuă şi azi. Mulţi mă condamnă că am devenit eretic faţă de ceea ce am fost învăţat, neinteresat de biserică, ba chiar de Dumnezeu. Alţii mă privesc ca pe un agnostic venetic sau poate chiar ateu, mai ales de când critic oarecum biblia. Toţi aceştia nu pot pricepe cum pot să rămân un credincios areligios. Nu pot concepe de ce nu mai am nevoie de religie în căutările mele de Dumnezeu. Cei care cunosc zbuciumul ultimilor patru-cinci ani din viaţa mea afirmă că totul vine pe fondul unei frustrări puternice, şi în parte nu pot nega asta. Dar faptul pentru care privesc azi religia în general cu dispreţ are conotaţii mult mai adânci. 
       Ca unul care mi-am petrecut 30 de ani din viaţă prin biserici, ştiu că religia oficială  nu are mai nimic de oferit, cu excepţia sociabilităţii şi sentimentului de apartenenţă la un grup. Deşi ea pretinde că ni-l oferă pe tavă pe Dumnezeu, realitatea este că dezavantajele religiei ca ofertă bisericească sunt mult mai multe, triste şi serioase. Şi asta pentru că însuşi premiza de la care pleacă orice religie de pe pământ este una păguboasă: sentimentul de culpabilitate. 
       Atunci când Adam şi Eva au greşit în Eden, alegând să nu-l asculte pe Dumnezeu ci pe şarpe, primul lucru pe care l-au făcut a fost să-şi coasă la repezeală cumva nişte "şorţuri" din frunze de smochin. Nu mă refer la sentimentul în sine de vinovăţie cu care conştiinţa îi apăsa, ci la "remediul" pe care l-au găsit ca să-l contracareze. Aceea a fost prima acţiune religioasă a omului. Ideea e că le era ruşine şi nu puteau să apară aşa în faţa Creatorului. Trebuiau să facă ceva...
   De atunci şi până azi, omul s-a tot chinuit să "repare", să-şi refacă, să reînnodeze cumva relaţia directă cu Dumnezeu. Iar acestei strădanii i-a dat calificativul " religie". Au urmat o puzderie nenumărată de religii care de mai care monstruoase şi mai păgâne, izvorâte din sentimentul edenic de " a face" ceva în direcţia ameliorării relaţiei cu Dumnezeu, de a îmbuna sau potoli răzbunarea divină. Şorţurilor adamice le-au urmat cazna jertfei lui Cain, sacrificarea a milioane de miei şi viţei "în numele Domnului", ridicarea de nenumărate temple, aducerea de fluvii de ofrande de untdelemn sau vin sau munţi de aur, argint iar azi bani. Cea mai extremă formă de " a face " ceva pentru a-ţi repara relaţia cu zeul supărat a constituit-o, parcă pentru prea multe milenii, chiar  sacrificarea propriilor copii. Nu numai religiile diabolice din America precolumbiană se fac vinovate de fluvii  de sânge nevinovat( vezi filmul Apocalipto), ci chiar leagănul civilizaţiei omeneşti, Mesopotamia, orientul mijlociu, Grecia antică, precum şi religii cu totul diferite din îndepărtata Chină sau Indie. 
     Ceea ce au în comun toate aceste religii antice cu cele moderne de astăzi este exarcebarea sentimentului de vinovăţie. Din păcate, creştinismul oficial şi oficializat nu face nici el excepţie. Evident că vreau să vorbesc mai mult despre el. Începând cu lansarea sa oficială în secolul IV d.H, când biserica catolică începea să preia încet dar sigur frâiele puterii, oamenii au auzit până la saturaţie că sunt păcătoşi. Iar pentru asta trebuiau ori să sufere veşnica pedeapsă a iadului, ori să scape de ea via ...biserică. Nu exista alternativă. 
    Sărmanii oameni sufereau cele mai cumplite autoflagelări, lipsuri, posturi şi suferinţe numai ca să-şi izbăvească cumva-cumva sufletul condamnat de Dumnezeu. Martin Luther a trecut printr-o fază psihică extrem de dură în acest sens înainte să devină mai târziu cine a devenit, un om liber şi iubitor de Dumnezeu. 
     Reformaţiunea protestantă care i-a urmat a fost însă şi ea mânjită mai departe de acelaşi stigmat: veşnica frunză de smochin. Fie că se duc la popă să se spovedească( precum catolicii), fie că se tem de focul veşnic arzător al iadului( precum majoritatea covârşitoare a creştinilor de azi), fie că tremură la gândul "pierderii mântuirii" sau al "judecăţii de cercetare" ( precum adventiştii şi ramurile lor), noţiunea predominantă este mereu aceeaşi: TEAMA legată de CULPABILITATE. 
    Un creştin de orice fel de azi, dar mai ales adventist, are parcă în sângele său ADN-ul fricii adamice. "Nu e cumva păcat să fac cutare lucru"?..."Dacă fac cutare şi cutare îmi rup relaţia cu Dumnezeu." sau " Voi trece de judecata de cercetare( de apoi)"? Nu există predică, carte sau alte mijloace de informaţie creştine care să nu infunde direct sentimentul de vină. Biblia însăşi este plină de afirmaţii precum "în păcat m-a zămislit mama mea"...Creştinul de azi parcă nici nu a auzit de Isus Hristos, care a ridicat deja păcatele lumii. Religia lui este o religie a fricii de necunoscut, a îndoielii, a nesiguranţei dacă va fi mântuit sau nu, dacă vine sfârşitul lumii şi îl găseşte nepregătit,dacă este pe placul lui Dumnezeu sau nu, dacă purtarea şi vorbele sale îi pot da dreptul să spere...Într-un cuvânt, religia şorţului de smochin:" Om fi păcătuit noi, nu zic nu, dar acum prin frunzele astea apărem decent în faţa lui Dumnezeu". 
     Persoana cu care am stat de vorbă m-a întrebat de nenumărate ori " Dar după părerea ta, este păcat să...?" sau " când o să încetăm să mai păcătuim, să fim asemenea lui Isus?"...Şi tot aşa, ore în şir...
     Oftând, i-am explicat părerea mea: oricât am încerca să fim mai buni, să nu mai păcătuim, să ne rugăm, postim, face fapte bune, studia biblia şi altele asemănătoare, în realitate nu suntem cu nimic mai buni înaintea lui Dumnezeu faţă de cel mai monstruos criminal. Biblia spune clar: un păcăţel sau două milioane pentru Dumnezeu tot aia este...Atunci care este şansa noastră?
      Unica şansă a noastră este ieşirea din barca numită religie. Oricât de violentă şi ameninţătoare ar fi furtuna de ispite şi pericole, drumul spre destinul final aşteptat de orice creştin este absolut sigur cu o singură condiţie: privitul ţintă în ochii lui Isus Hristos( care apropo, mă îndoiesc profund să aibă vreo religie anume). Aşa a făcut Petru mergând pe apă cu succes până valurile înfuriate din jur i-au răpit atenţia de la ce era important: faţa Domnului. La fel, concetrându-ne atenţia şi toate puterile minţii noastre spre noţiuni ca păcat, judecată, moarte veşnică, despărţire de Dumnezeu, vină şi vinovăţie, riscăm să fim înghiţiţi de valurile bigotismului, intoleranţei, depresiei, ba poate chiar ale nebuniei. 
     De vreo doi ani am încetat să mă mai gândesc la mântuirea mea. Fac ce este bine( dacă o fac) doar pentru că semenul meu o merită. Nu mă mai interesează ce zice şi gândeşte Dumnezeu despre mine. Mă interesează doar să fiu OM, ajutându-mi aproapele oridecâteori pot. Am încetat să mai citesc literatură religioasă, cu excepţia bibliei. L-am găsit pe Dumnezeu în schimb în fizică, astrofizică, genetică şi în plimbările mele prin natură. Am descoperit în Dumnezeu nu un judecător rece care vine  să mă condamne pentru viaţa mea, nu un acuzator care să râdă de şorţul meu de frunze, nu unul care să-mi facă reproşuri după reproşuri, ci un prieten ideal care îmi zâmbeşte,mă ajută, tace atunci când trebuie să tacă şi îmi vorbeşte atunci când trebuie să vorbească. 
     Nu mai mă cramponez de mult de viaţa mea "păcătoasă", ci admir extaziat neprihănirea Lui infinită. Nu mă mai concentrez la lipsurile mele, ci la virtuţile Sale. Nu mai vorbesc despre mine atunci când stau de vorbă cu El, ci despre El...Nu mai pomenesc ca într-o mantră absurdă iar şi iar aceleaşi cuvinte de iertare în fiecare zi, ci îi mulţumesc că are răbdare cu mine şi că mă iartă. Nu-mi e ruşine că sunt gol. Nu mă ascund de ochii Lui. Nu-mi mai cos frunze de smochin, plângând în neştire că sunt păcătos sau nepregătit. 
     Singurul lucru pe care-l mai fac este să studiez caracterul Lui( importanţa şi mecanismul rugăciunii, intervenţia Sa în viaţa muritorilor,etc). Încerc să înţeleg vastitatea dragostei Sale, cu siguranţă mult mai mare decât universul. Citesc cărţi despre ştiinţă, despre natură, despre univers, şi am lăsat teologia la o parte. Mă entuziasmez atunci când întrezăresc ceva din grandoarea minţii Sale, în felul cum a conceput universul sau atomul minuscul. Sau atunci când ascult ce muzică de slavă la adresa Lui a putut compune un Bach sau un Händel. Transform tot ceea ce a fost apăsare, teroare, manipulare, frică şi vinovăţie din cei 30 de ani petrecuţi în şorţul de frunze de smochin, în cercetare, delectare, căutare, admirare a Lui. 
     Atunci când oamenii se adună să vorbească despre greşelile şi păcatele lor, rezultatul este o biserică, o religie, cu toată suita de urmări triste precum despărţiri, ceartă, bârfe, acuzaţii, intoleranţă şi violenţă. Dar atunci când omul devine conştient de nimicnicia sa şi de farmecul inegalabil al lui Isus, rezultatul este ...mersul pe apă. Sau renunţarea la şorţul deja veştejit de frunze de smochin. 
        Dacă afirmăm că Dumnezeu l-a trimis pe Isus ca să ne ia vinovăţia de pe umeri, nu pot pricepe de ce continuăm să mergem prin viaţă gârboviţi şi cu atât mai puţin de ce ne lăudăm aiurea cu vestimentaţiile noastre Smokin(g) fosilizate.