Rugăciunea ( I ) - puncte de vedere

                                 

      

      Fiind integrant timp de peste 30 de ani al unui mediu religios, a fost şi îmi este imposibil să nu vorbesc şi despre rugăciune. Mi-am resetat religia din foarte multe puncte de vedere în ultimii cinci ani, astfel încât îmi dau seama că aproape tot ce se face în biserici a devenit o formă goală şi lipsită de viaţă. Inclusiv rugăciunea. Am abandonat multe dintre obiceiurile vechi religioase, iar altele le mai „săvârşesc” doar ocazional, atunci când se întâmplă să mai trec prin vreo biserică. Dar când vine vorba despre rugăciune, deşi sunt la fel de raţional şi în dreptul ei, în ceea ce priveşte mecanismul ei, locul şi rolul ei în viaţa creştinului, simt că rugăciunea este mult mai mult decât o formă sau un ritual sec, omenesc.  Este un pământ sfânt...

    Dar ştim noi oare să păşim pe acest pământ sfânt? Ne dăm noi seama cu adevărat ce înseamnă rugăciunea? Apreciem noi cu adevărat privilegiul ei? Sau mai degrabă rugăciunea a devenit pentru prea mulţi dintre creştini un monolog care cel puţin pe mine mă scoate din sărite? Fără esenţă, fără suflet, fără noimă şi viaţă. Nu cumva facem rugăciuni numai pentru că TREBUIE să le facem? Ca pe o obligaţie religioasă după frunzele căreia încercăm să-i dovedim lui Dumnezeu cât de ...credincioşi suntem noi?

     Scârbit şi frustrat peste măsură de ipocrizia fără margini pe care am întâlnit-o prin biserici de orice denominaţiune, de încăpăţânarea rău-voitoare şi ignoranţa larg răspândită cu aură de „credinţă”, am renunţat la orice forme omeneşti prin care mi se spunea că îl pot cunoaşte pe Dumnezeu. Viziunea mea cu privire la acest subiect extrem de important s-a schimbat şi ea foarte mult în ultimul timp. S-a schimbat pentru că m-am schimbat eu, şi nu Dumnezeu, să fim înţeleşi de la început. Dar, cu toate că s-a schimbat, rugăciunea încă mai reprezintă şi azi un subiect deosebit de important pentru mine. Dacă nu aş avea uluitoare experienţe în trecutul meu cu rugăciunea( pe care le voi aminti în episoadele viitoare), probabil că aş fi renunţat de tot şi la rugăciune. Dar nu pot să fac asta, deoarece în rugăciunea adevărată este ceva tainic şi puternic, dincolo de orice filozofie omenească, dincolo de orice ritual şi formă de închinare născocită de om.

     „Rugăciunea este cheia dimineţii şi zăvorul serii”, spunea Mahatma Gandhi( celebrul revoluţionar indian care nu a devenit creştin tocmai din cauza...creştinilor...). "Este expresia unui suflet care recunoaşte o putere supranaturală”, spunea Petre Ţuţea. Iar Ellen White spunea că este „ respiraţia sufletului”.  Multe cuvinte frumoase şi foarte frumoase s-au spus despre rugăciune. Dar mă îndoiesc că mulţi oameni care o ridică în slăvi ştiu cu adevărat ce este şi la ce serveşte rugăciunea.

     Îmi aduc aminte numaidecât de celebra imagine prezentată de Isus înaintea ascultătorilor Săi: rugăciunile vameşului şi a fariseului. Amândoi au venit să se roage la templu. Amândoi au parcurs acest ritual da capo al fine. Dar în timp ce pentru fariseul elocvent rugăciunea  a fost condamnarea lui, rugăciunea vameşului escroc a fost salvarea lui. De-atunci şi până azi, orice om care-l recunoaşte pe Dumnezeu ca supremă autoritate, I se roagă într-un fel sau altul, mai lung sau mai scurt, mai des sau mai rar, mai elocvent sau mai bâlbâit. Dar se pare că prea puţini se ridică de la rugăciune binecuvântaţi. Oare de ce? În ce constă secretul unei rugăciuni puternice? În lungimea ei, în elocvenţa ei, în regularitatea cu care o faci? Sau doar în sinceritatea cu care o faci?

      Personal tind să cred că sinceritatea cu care vii înaintea Creatorului contează cel mai mult. M-am săturat să mă mai rog pentru că trebuie. Sau pentru că aşa mi-au zis părinţii şi pastorii. Sau pentru că ar fi vreo condiţie pentru nu ştiu ce... Mă rog în ultimul timp destul de rar, dar atunci când mă rog o fac pentru că îmi este cu adevărat dor de un Prieten bun. Am încetat să mai mă rog pentru mine ca SĂ CER ceva lui Dumnezeu. Ultimele cuvinte ale lui Martin Luther, scrise chiar înainte de a muri au fost „ Wir sind Bettler, das ist wahr”- „Suntem nişte cerşetori, e adevărat.” Nu ştiu dacă s-a referit în mod expres la rugăciune aici, dar ştiu sigur că la orice s-ar fi referit, Martin Luther a avut dreptate.

     În relaţia noastră cu Dumnezeu suntem nişte cerşetori de când ne naştem şi până murim. Nu avem nimic să-i oferim în schimb pentru ceea ce a făcut pentru noi, ci doar îi cerem de dimineaţa până seara. Iar rugăciunea nu face excepţie de la aceasta: „ Doamne, fă-mi, Doamne, dă-mi, Doamne, ajută-mă, Doamne, păzeşte-mă” ca şi când El nu ar fi deja un Părinte iubitor care face, dăruieşte, ajută şi păzeşte. Privind retrospectiv la atâtea mii şi mii de rugăciuni rostite sau ascultate, pur şi simplu mi se face ruşine. Suntem nişte cerşetori egoişti, preocupându-ne prea mult situaţia noastră, persoana noastră, copiii noştri, mântuirea noastră. Poate nu vă vine să credeţi, dar am ajuns la concluzia că până şi în rugăciunile noastre se manifestă de prea multe ori un cumplit egoism.

   Nu vreau să spun prin asta că nu e bine să ceri niciodată nimic în rugăciune. Nu vreau să spun că e ceva ruşinos să ceri lui Dumnezeu rezolvarea problemelor tale, de natură spirituală sau materială. Ci vreau să spun că înclinăm prea mult balanţa în rugăciunile noastre în favoarea lui „dă-mi” , în deficitul lui „mulţumesc” sau „ slavă Ţie”.

     Din această cauză, şi încă alte câteva, nu mă mai rog mai deloc pentru mine în ultimul timp. Singura rugăciune pe care o mai practic acum este cea de mulţumire, atunci când se sfârşeşte ziua, sau de mediere pentru alţii. Este bine, este rău? Nu ştiu. Sunt conştient de purtarea Sa de grijă faţă de mine, de bogatele Sale binecuvântări din ultimii doi ani, de puterea care mă sprijină în cei mai grei ani ai vieţii mele. De ce m-aş ruga mereu să-mi dea aceste lucruri?!? În bunătatea Sa fără margini, mi le dă fie că I le cer, fie că nu. Oare trebuie să-I aduc aminte în rugăciune că trăiesc şi am nevoie de...una şi alta? Nu-mi aduc aminte ca un copil să facă aşa ceva zilnic cu părinţii lui.

      Rugăciunile prea multora dintre creştini mă dezgustă, când stau să mă gândesc ce ipocrizie se află în viaţa lor, asemenea fariseului elovent. Prefer să fiu un vameş nenorocit şi escroc, un mizantrop sau un eretic, care îşi recunoaşte condiţia ca atare, neîndrăznind să-şi ridice nici ochii spre cer. Poate că rugăciunea mea, mai rară dar mai sinceră, va fi primită sus de Cel care cunoaşte totul şi pe toţi.

     Nu neg aşadar importanţa enormă a rugăciunii. Doar mi se pare că, la fel ca şi ucenicii acum două mii de ani, NU ŞTIM să ne rugăm. E prea mult monolog în rugăciunile noastre, şi prea puţin dialog. E prea multă cerere, şi prea puţină ofertă( de sine). E prea multă mascaradă religioasă, şi prea puţină credinţă şi conştienţă că prin intermediul ei venim înaintea Celui prea Înalt. E prea multă formă şi tradiţie, şi prea puţină putere. De ce? Nu ar fi trebuit să se întâmple aşa...

     Dar cred că s-a întâmplat aşa pentru că nu cunoaştem încă  CE ESTE rugăciunea. Cum funcţionează mecanismul ei? Când are putere şi când nu? De ce este condiţionat succesul ei? Nu am auzit decât rareori vorbindu-se despre aşa ceva în biserici, dar personal mă frământă în mod serios aceste întrebări. Sau altele precum: de ce unele rugăciuni nu sunt ascultate, chiar ale unor oameni cu adevărat evlavioşi? De ce altele sunt ascultate imediat, deşi sunt minore ca relevanţă( pentru lucruri mici) iar altele, unde e vorba despre suferinţă cumplită, moarte sau viaţă, nedreptate severă, etc...nu sunt ascultate deloc, chiar în ciuda insistenţelor de ani de zile? Există rugăciuni ale unor infractori care L-au rugat pe Dumezeu să poată evada, şi au fost ascultate în mod uluitor. Dar există şi rugăciuni fierbinţi ale unor mame pentru copiii lor bolnavi de leucemie, care nu au fost ascultate. Cum putem explica acest lucru? Sau mai bine ar fi ca să lăsăm aceste întrebări fără răspuns?

      Subiectul este unul vast şi de a cărui înţelegere atârnă greu chiar destinele noastre. Nu puţini dintre cele mai inteligente minţi adventiste tinere au devenit agnostice sau chiar atee în ultimii doi ani datorită faptului că nu au în viaţa lor experienţe de rugăciune şi prin rugăciune. Oricât de mare ar fi misterul rugăciunii, şi nimeni cred că nu poate nega că este mare, ea ori este viaţă pentru suflet, ori este o pricină de poticnire în Dumnezeu.

     Rugăciunea este pentru mine, aşa cum am spus la început, un pământ sfânt, enigmatic, vibrant de energie. Nu aş intra pe el încălţat cu propriile mele opinci filozofice( deşi dreptul la gândire nu mi-l ia nimeni, nici măcar Dumnezeu), dar nici nu aş sta deoparte, alături, când e clar că prin biblie Dumnezeu mă chiamă la rugăciune. Mai degrabă mi-aş ascunde faţa, conştient că în şi prin rugăciune pot vedea chiar faţa lui Dumnezeu.

( va urma)