Moartea – blestem sau binecuvântare ? ( II )

          După ce am schiţat pe scurt apoptoza şi impactul ei asupra  celulei, cineva se poate întreba ce are asta de-a face cu durata vieţii noastre. Cert este că prin ea un adult normal pierde zilnic în jur de 10 miliarde de celule bătrâne sau nefuncţionale. Locul ocupat de acestea este preluat însă de celule noi, ceea ce duce teoretic la gândul că această reînnoire ar putea contribui la menţinerea permanentă a tinereţii sau vieţii. 
 
       Este momentul să vorbim despre alte două mecanisme, care cu adevărat contribuie la o îmbătrânire generalizată. Care dintre ele este mai important sau dacă unul sau celălat este în cele din urmă răspunzător pentru moarte, nu ştim încă cu certitudine. Unii savanţi cred că importantă ar fi numai degenerarea progresivă a tuturor celulelor, aşadar chiar a celor noi apărute. Alţii văd că responsabilă pentru moarte este un program genetic general de îmbătrânire. Iar o a treia fracţiune a oamenilor de ştiinţă cred că ambele mecanisme conlucrează , ceea ce s-ar putea să fie cea mai plauzibilă dintre variante. 
     Ipoteza degenerării celulelor pleacă de la premiza că la procesul de înnoire celulară prin diviziune, se comit anumite "greşeli" astfel încât în decursul timpului ADN-ul este deteriorat , până acolo încât celulele sunt aşa de schimbate încât nu mai îşi pot îndeplini sarcinile în mod normal, fiind declanşată ca atare apoptoza. 
      Dar ADN-ul nu este deteriorat numai la momentul diviziunii celulare. Deşeuri organice datorate metabolismului conduc la degenerarea celulară, iar dintr-o celulă deficientă nu mai poate lua fiinţă o altă celulă intactă. Experimente cu şoareci au arătat că reducerea drastică a metabolismului acestora ( la până o treime din valorile normale) a contribuit la o prelungire a vieţii cu 30% faţă de şoarecii care nu au primit o dietă săracă în calorii. 
     Cealaltă ipoteză a îmbătrânirii celulare programate pleacă de la faptul că la capătul fiecărui cromozom se găsesc nişte segmente numite telomeri care sunt folosite la diviziunea celulară. Odată cu trecerea timpului sau din cauza unor maladii, telomerii sunt "consumaţi" ( se scurtează), celula nu mai este capabilă să se reproducă (deoarece cromozomii îşi pierd informaţia genetică) şi moare. Într-un făt uman telomerii au lungimea cea mai mare, micşorându-se constant pe parcursul vieţii. În favoarea acestei ipoteze vorbeşte durata de viaţă practic nelimitată a celulelor canceroase. Acestea au dezvoltat un mecanism care permite ca telomerii folosiţi la diviziune să fie mereu înlocuiţi cu alţii printr-o enzimă numită telomerază.
       Cercetătorii din universităţi şi din industria farmaceutică se întreabă dacă nu cumva ar fi posibil ca celulele organismelor vii să fie injectate dinadins cu telomerază sau ca să stimuleze producţia acesteia. Dacă nu ar fi implicată pe deasupra şi degenerarea genetică a celulelor despre care am vorbit mai sus, omul ar putea fi veşnic tânăr.
       
        Aşadar, dacă moartea speciei umane şi a oricărei specii de pe Terra este programată genetic, se pune întrebarea: " Cine şi de ce a programat genetic orice vieţuitoare pentru moarte?" Procesul selecţiei naturale menţionat de evoluţionişti? Dumnezeu? Diavolul? Tind să cred că cea mai serioasă dintre variante este a doua, mai ales că această ipoteză se poate corela cu blestemele din Geneza " căci din ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce". Blestemul acesta nu a venit din gura diavolului, ci a lui Dumnezeu. Marele programator al vieţii, Cel care zice să fiinţeze ceva şi acel ceva ia fiinţă, a modificat după căderea în păcat a omului legile geneticii astfel ca planeta să nu fie prea populată iar viaţa să nu devină un calvar datorită motivelor biologice menţionate în prima parte a acestei teme.
        Blestemele din geneza par la prima vedere ceea ce spune şi cuvântul: ceva groaznic. Luate însă la bani mărunţi, mai ales prin prisma ştiinţelor moderne, ele s-ar putea să fie nişte servicii uriaşe aduse rasei umane. Faptul că după căderea în păcat Dumnezeu a interzis omului să mai aibă acces la pomul vieţii care asigura nemurirea ar putea să fie interpretat nu numai literalist, ci şi ca o metaforă. Dacă legile geneticii, biologia moleculară, acest software complex care se numeşte viaţă organică a fost programat de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiunii, este extrem de posibil ca, urmare a neascultării omului, Dumnezeu să fi modificat legile geneticii astfel încât problemele rasei umane să nu se înmulţească geometric pe pământ.Ele aveau să fie destule oricum...
    Dacă acest lucru este adevărat, atunci ar arunca o nouă lumină în  ceea ce priveşte caracterul lui Dumnezeu. Mult timp m-am aflat în tabăra celor care susţin orbeşte că Dumnezeu nu ucide, şi că nu a ucis niciodată. Dar apoptoza( sinuciderea celulară programată), degradarea celulară şi incapacitatea naturală a telomerilor de a trăi veşnic sunt argumente serioase în sprijinul ipotezei că Dumnezeu personal a umblat la software-ul vieţii după căderea omului, provocând un lanţ de reacţii la nivel celular care urmau să aducă moartea. Dacă diavolul ar avea puterea să umble la acest software, atunci ar putea crea la rândul lui viaţă, ceea ce mi se pare exclus. 
      Oricum, dacă enigmele din punct de  vedere ştiinţific sunt numeroase în ceea ce priveşte viaţa şi moartea, tot la fel de numeroase mi se par din ce în ce mai mult şi din punct de vedere teologic. De aceea prefer să spun într-una că Dumnezeu nu este o carte din nici-un punct de vedere. Nici biblie, nici ştiinţă, nici filozofie. Ci toate trei laolaltă, legate în mod enigmatic şi complex. Ultimul cuvânt îl are doar El, supremul Creier al universului macro şi micro. Teologia sau ştiinţa umană sunt în cele din urmă doar segmente infime despre Cel care are viaţă în el însuşi( Ioan 11,25; 1,3-4, 5,26) dar este în acelaşi timp Cel care "ţine cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor" ( Apocalips 1, 18). 
       Cât despre moarte în sine, este evident că concluziile pot fi relativizate. Privind ontogenetic, moartea unei fiinţe indiferent de regnul său este ceva trist, o tragedie. Dar judecat filogenetic, numai existenţa lanţului trofic este un argument suficient ca moartea pe Terra să fie privită şi ca ceva pozitiv. Deşi, evident, nimănui nu-i place asta...