Moartea – blestem sau binecuvântare ? ( I )

          După ce primii oameni creaţi au mâncat din pomul interzis, blestemul lui Dumnezeu ca urmare a neascultării a inclus munca grea( cu sudoarea frunţii) pentru bărbat, durerile naşterii pentru femeie şi în final moartea pentru amândoi, aşa cum de fapt fuseseră avertizaţi. Temută dintotdeauna, prezentă în nenumărate poezii sau filme, icoană nedespărţită  de zidurile conştiinţei umane, moartea este unul dintre obstacolele de netrecut în calea spre progres a rasei umane. Dar este în realitate moartea un blestem sau o binecuvântare?

       Pare macabru să vorbeşti favorabil despre moarte. Şi totuşi...aţi fi dispuşi să trăiţi precum Metusalah, aproape un mileniu? De-a lungul unei vieţi lungi apar tot mai multe defecte în maşinăria complexă a corpului omenesc, fie cauzate de diferite accidente, fie ca urmare a unor boli. Iar din punct de vedere economic, demografic şi social, omul nu ar fi deloc avantajat dacă ar trăi prea mult. Dar să păstrez concluziile pentru sfârşit.

     Corpul uman este programat genetic pentru moarte, mai concret spus pentru sinucidere. Psihologii şi mai ales cercetătorii geneticieni îşi pun azi întrebarea dacă acest software nu poate fi cumva păcălit. Inventatorul unei „pilule a nemuririi”, chiar dacă în realitate ar fi vorba numai despre prelungirea cu câteva decenii bune a vieţii, ar fi un om „căpătuit” pe viaţă.

      Prin ce sau de cine sunt determinate bătrâneţea şi moartea din punct de vedere biologic? Multor întrebări asupra acestei teme ştiinţa le-a răspuns deja, chiar dacă deocamdată numai în parte. Pentru început există Apoptoza sau „moartea celulară programată”. Fiecare celulă a corpului uman dispune de nişte „indicaţii” în vederea „sinuciderii”, care odată activate, nu numai că omoară celula ci  se preocupă şi pentru descompunerea acesteia. Acest program este stabilit genetic şi se dovedeşte a fi extrem de vital, oricât de ciudată ar părea contradicţia de termeni.

    De exemplu, începând chiar din fază embrionară, programul de sinucidere celulară îşi îndeplineşte primele sarcini, îndepărtând de-a lungul primelor săptămâni de viaţă a fătului unele formaţiuni de ţesuturi inutile. Apoi, de-a lungul copilăriei şi al vieţii de adult, ţesuturile corporale se descompun sau sunt deteriorate prin răni, unde celulele afectate sunt continuu înlocuite de altele noi. Dacă nu ar exista apoptoza, pentru a elimina complet celulele moarte sau afectate, cele noi nu ar avea locul necesar pentru a funcţiona. În plus, o persoană ar căra după ea imense cantităţi de „deşeuri” corporale inutile. Klaus Schulze- Osthoff, liderul institului de medicină moleculară din Düsseldorf, apreciază că un bătrân de 80 de ani ar avea un intestin de 16 kilometri şi oasele sale ar cântări două tone.

       Dar de unde ştie o celulă când trebuie să-şi activeze programul sinucigaş? Pentru aceasta există două mecanisme care îl provoacă. Pe de-o parte, o celulă poate recunoaşte dacă este foarte grav afectată sau pur şi simplu îmbătrânită - şi prin asta incapabilă să se mai regenereze. Atunci ea se „sinucide”, pentru ca organismul să nu mai fie deranjat de  materie organică inutilă. Pe de altă parte, ea poate primi din afară un semnal care induce sinuciderea. Acest semnal ajunge la ea sub forma unui Ligand , o moleculă-mesager care se lipeşte pe suprafaţa celulei. Special pentru aceasta celula este prevăzută cu anumiţi receptori speciali care joacă rolul de port (loc) de cuplare pentru moarte, exact cum un vapor ajunge în dreptul unei ecluze.

     Atunci când o celulă observă că un astfel de „mesager” s-a prins de ea, începe să producă în interiorul său aşa numitele Caspase, adică enzime care secţionează cromozomii şi în cele din urmă dizolvă repede întreg nucleul celulei. Liganţii( mesagerii morţii) sunt produşi numai atunci când este necesar să fie înlăturate reziduuri celulare sau atunci când trebuiesc „fabricate” celule-asasin care să distrugă viruşii în cazul unei infecţii, dar care apoi nu mai sunt necesare. Dacă s-ar putea anula acest software al morţii la nivel celular, atunci ar fi îndreptăţit gândul vieţii „veşnice”...Dar problema morţii în realitate nu ar fi decât pasată la alt nivel: un om cu oase cântărind două tone ar fi literalmente zdrobit sub greutatea lor.

      Există însă mecanisme naturale care împiedică apoptoza: celulele canceroase!...Acestea sunt literalmente nemuritoare - cel puţin atâta timp cât organismul-gazdă trăieşte sau nu sunt supuse chimioterapiei. Din această cauză proliferează cancerul cu viteză, ceea ce are urmări fatale pentru organism.

   Ceva foarte asemănător este produs de parazitul african de vite Theileria parva care produce aşa numita „febră a coastei de est”. Aceşti paraziţi nu pot fi distruşi de celule de defensă ale vitei, mai precis de limfocite deoarece depun ouă chiar în înteriorul acestor celule! Deoarece niciun parazit nu vrea să-şi omoare gazda, ei conferă acestor limfocite viaţă „veşnică” printr-un tric: anulează apoptoza lor! Dar prin asta viruşii nu-şi fac nici-o favoare, deoarece animalul bolnav produce tot mai multe limfocite, fără ca să le elimine pe cele vechi, murind în cele din urmă.

     Acest lucru funcţionează astfel: dacă limfocitele trebuie să lupte contra unei boli, activează ele însele o substanţă mesager ( NF-kB) care împiedică sinuciderea celulară atâta timp cât durează lupta contra bolii. Odată ce organismul s-a însănătoşit, producţia de NF-kB este oprită, şi apoptoza funcţionează din nou! Ceea ce face parazitul african este să producă continuu NF-kB.

     Cercetători în  biologia moleculară precum Dirk Dobberlaere din Berna investighează de ani acest neobişnuit mecanism pentru ca să-l poată folosi în viitor în mod specific la combaterea unor îmbolnăviri ale sistemului imunitar uman în cazul SIDA, Alzheimer, Parkinson sau sindromului Creutzfeldt- Jakob. Dar până acolo mai este încă un drum lung de parcurs, deoarece multe lucruri nu se cunosc decât parţial.

   ( va urma)