Domnia legii ( II )

   Dacă natura este guvernată de legi, se pun următoarele întrebări:
 1. Ce origine au aceste legi?
 2. Dacă există vreo excepţie de la legile naturale, aceasta înseamnă o minune?
 3. Există doar o singură formulare a legilor naturale?


      La aceste întrebări importante sunt date răspunsuri diferite de către savanţi, filozofi şi teologi. Răspunsul dat odinioară acestor întrebări de către părinţii revoluţiei ştiinţifice - Kepler, Galilei, Descartes şi Newton - a fost acela că legile naturale ar fi opera lui Dumnezeu.  În acest fel Dumnezeu devine doar o întruchipare a legilor naturale. Dacă nu îl mai dotăm şi cu alte atribute- de exemplu acelea din vechiul testament -, răspunsul la prima întrebare că ar fi vorba despre Dumnezeu devine de fapt o enigmă după alta. De exemplu, apare a doua întrebare dacă răspunsul la prima întrebare este Dumnezeu: " există excepţii de la legile naturale?" 
   Părerile relativ la această a doua întrebare sunt împărţite. Platon şi Aristotel, cei mai influenţi gânditori greci, nu au permis nici-o excepţie. Dar privit din punct de vedere biblic, Dumnezeu nu numai că a creat legile, ci prin rugăciuni poate să fie determinat să facă excepţii de la acestea: să învieze morţi, să oprească şi să aducă ploaia când doreşte, să prelungească apusul soarelui sau să dea timpul pur şi simplu înapoi. 
   În contrast cu credinţa lui Descartes că Dumnezeu şi-ar fi abandonat creaţia, aproape toţi savanţii şi filozofii creştini afirmă că Dumnezeu poate să fie în stare să-şi anuleze temporar legile pentru ca să execute "minuni". Isaac Newton credea în anumite minuni. El considera de exemplu orbitele planetare ca fiind instabile datorate gravitaţiei exercitate de planete între ele. Ca acestea să nu se prăbuşească spre soare sau să fie aruncate în afara sistemului solar, Newton credea că Dumnezeu trebuie să ajusteze periodic orbitele lor sau să "potrivească ceasul cerurilor" în mod constant, pentru ca acesta să nu se oprească.
    Marquis de Laplace ( 1749-1827) credea dimpotrivă că aceste oscilaţii ar fi periodice, aducând o reglare de la sine a sistemelor cosmice. De aceea nu trebuie să vedem în ele vreo intervenţie divină. Dacă se poate cunoaşte starea universului la un anumit punct, atunci pot fi determinate cu uşurinţă trecutul cât şi viitorul acestuia printr-o formulare pe baza legilor naturale. Determinismul ştiinţific al lui Laplace este azi răspunsul ştiinţei moderne la întrebarea a doua. O lege naturală nu este un demers ştiinţific, când rezistă atâta timp cât o fiinţă supranaturală nu intervine în mod concret. 
    În legătură cu acest lucru, Napoleon l-a întrebat pe Laplace unde se mai încadrează Dumnezeu în acest tablou. Laplace a răspuns: " Nu am avut nevoie de această ipoteză, Sir"...
     Determinismul ştiinţific ar trebui să fie valabil şi în privinţa omului, deoarece trăim în acelaşi univers şi venim în contact cu alte "obiecte". Dar în ceea ce priveşte omul, determinismul face o excepţie, deoarece există liberul arbitru. Ca să apere liberul arbitru, Descartes asigura că spiritul uman este complet diferit de fenomenele fizice şi nesupus acestora. După părerea sa, omul este compus din două părţi: un corp şi un suflet. Corpul este în cele din urmă o maşinărie, însă spiritul nu este supus legilor naturale. 
    Interesat foarte mult de anatomie şi psihologie, Descartes susţinea că glanda pineală, un minuscul organ în centrul creierului, este chiar sediul sufletului. Acolo se formează gândurile noastre, acolo este originea liberului arbitru. Să recunoaştem, era fabulos această opinie având în vedere că vorbim despre secolul XVII!  
    Deşi credem că noi putem decide singuri pentru acţiunile noastre, noile cunoştinţe din biologia moleculară ne arată că procesele biologice sunt supuse legilor fizicii şi chimiei la fel de precis precum orbitele planetare sunt supuse gravitaţiei. Recente experimente neuropsihiatrice întăresc concepţia că creierul nostru supus legilor materiei determină comportamentul nostru, şi nu vreo instanţă supranaturală din afara legilor naturale( corect...dar ce putem spune despre nenumărate cazuri dovedite de criminali sau tâlhari înrăiţi care citind biblia şi-au schimbat radical comportamentul şi stilul de viaţă?!? n. trad.).
   Un studiu pe pacienţi care au fost operaţi pe creier fiind în stare conştientă a arătat că prin stimuli electrici pot fi "provocate" anume regiuni ale creierului răspunzătoare pentru vorbit, mişcarea braţului sau a picioarelor, etc. Este greu de închipuit cum poate exista liberul arbitru  când de fapt comportamentul nostru este determinat de legile fizice şi chimice. Din ultimele experimente neuropsihiatrice reiese că suntem doar maşini biologice iar liberul arbitru este doar o iluzie...( " duhul este plin de râvnă dar trupul este neputincios" MArcu 14,38 n. trad.) 
    Dar apare o problemă. Dacă omul este într-adevăr o maşinărie condusă de procese fizice şi chimice, atunci conform esenţei determinismului lui Laplace, comportamentul său viitor ar trebui să fie prezis cu exactitate în fiecare aspect, ceea ce nu e totuşi cazul. Cel mai performant computer din lume nu poate calcula viitorul comportament al unei persoane, darămite al unei societăţi. Psihologia sau Neuroeconomia sunt încercări ale ştiinţei de a înţelege complexitatea fiinţei umane, încercări unde sunt luate în considerare existenţa şi viabilitatea liberului arbitru. Dar majoritatea clasei ştiinţifice priveşte aceste domenii de fapt ca nişte pseudoştiinţe tocmai pentru că nu este nimic previzibil în ele. 
    Faptul că deciziile nu sunt luate de multe ori raţional şi că există o lipsă de analiză consecventă a consecinţelor acestora indică că ar putea exista ceva/ cineva în spatele noţiunii de liber arbitru, ceva sau cineva care nu se lasă lesne descris prin procese strict fizice sau chimice. 
    În al treilea rând, se pune întrebarea dacă legile care guvernează universul şi fiinţa umană sunt unice. Dacă răspundem la prima întrebare că Dumnezeu a creat aceste legi naturale, urmează inevitabil aceasta: a avut El vreo libertate la alegerea lor atunci când a creat universul? Sau a fost cumva silit să le aleagă pe acestea, pentru ca viaţa să poată exista? 
   Atât Aristotel şi Platon, iar mai târziu Descartes şi Einstein au atestat "necesitatea" legilor naturale actuale, deoarece ele sunt singurele care dau sens universului şi vieţii aşa cum o cunoaştem azi. 
  A existat la începuturi un Dumnezeu care a proiectat aceste legi? Teologia spune că da, filozofia tace iar ştiinţa caută încă un răspuns. Totuşi majoritatea savanţilor recunosc că frumuseţea şi complexitatea legilor naturale ar indica spre o realitate exterioară, care există independent de percepţia noastră senzorială. Fizica cuantică întăreşte faptul că ceea ce vedem şi simţim nu este decât de-abia 2% din ceea ce ar putea exista în univers şi în jurul nostru...