Raţiune sau credinţă?

  
    Începutul secolului pe care îl trăim este marcat pregnant de înlăturarea credinţei simple în Dumnezeu şi Biblie din conştiinţa colectivă şi înlocuirea ei cu explicaţiile raţionale. Progresul formidabil al ştiinţei în secolul trecut pe de-o parte, şi vulgarizarea şi deturnarea de către biserică  în general a idealurilor creştinismului pe de altă parte, a făcut ca oamenii de pretutindeni să se întrebe ce relevanţă mai are azi o carte veche evreeiască în faţa multiplelor cunoştinţe detaliate pe care le avem azi despre viaţă prin ştiinţă. Scârbiţi de ritualismul împovărător al bisericii, conştienţi de eşecul religiei de a face lumea mai bună, abuzaţi în trecut la nivel mental de dogmele acesteia, oamenii fug azi de biserică cu milioanele. Dar în acest exod, vrând-nevrând, credinţa în existenţa, bunătatea şi puterea lui Dumnezeu este o victimă colaterală. Oamenii, chiar cei religioşi, NU MAI AU CREDINŢĂ. Ce e de făcut?
     Mai este credinţa importantă? Sau raţiunea, analiza ştiinţifică, exegeza textului este mai mult decât suficientă? La ce trebuie să renunţăm pentru a găsi adevărul pur? La raţiune sau la credinţă? La biblie sau la ştiinţă? 
     Gândindu-mă tot mai des în ultimul timp la fenomenul de secularizare care are loc tot mai pregnant în creştinism şi chiar în adventism, mi-am adus aminte de modul în care a apărut pe scena istoriei acesta din urmă. Ce a stat la baza adventismului? Care este nucleul său? Cum au fost începuturile? 
      Majoritatea criticilor adventismului , dar chiar şi o mare parte dintre adventişti, consideră că această mişcare a apărut doar pe bază mistică, unde raţiunea nu a fost deloc prezentă. Ei argumentează că viziunile carismatice ale tinerei Ellen White stau la baza unui curent care face apel până azi la supunerea 
mai mult sau mai puţin oarbă, , prin credinţă, faţă de acele viziuni. Ei afirmă că adventismul este şamanist chiar la izvoarele sale, fiind aşadar şi prin urmare o contrafacere din start. Nimic raţional, nimic analitic, nimic progresist. Doar o sectă nouă apărută în America secolului XIX, unde ideologiile noi se transformau în biserici cu viteza cu care ciupercile apar după  ploaie. Dar cât este de adevărat şi cât este fals în această postură vis-a-vis de adventism? 
     Foarte puţini ştiu că ceea ce i-a strâns pe mâna de oameni crunt dezamăgiţi după amăgirea teribilă de la 1844 era de fapt tocmai căutarea sinceră şi raţională a adevărului. Strânşi de obicei în casa unuia dintre ei, acei bărbaţi căutau după adevăr cam în acelaşi mod în care un savant încearcă să înţeleagă de ce nu-i stă în picioare enunţul ştiinţific ca urmare a unei experienţe eşuate. Nu-i mai interesa nimic altceva decât să găsească cauzele cumplitei dezamăgiri prin care tocmai trecuseră. Ei bine, dar ce făceau ei concret, acum când teoriile matematice ale lui William Miller dăduseră faliment? 
    Iată cum prezintă Ellen White, în vârstă de doar 17 ani pe atunci, fenomenul :

     "În providenţa lui Dumnezeu, mai mulţi slujitori ai Evangheliei, care păzeau Sabatul şi care fuseseră în fruntea propovăduirii acestor nou-descoperite adevăruri, alături de credincioşi care îi urmaseră, s-au reunit în 1848, în cadrul a cinci conferinţe legate de chestiunea Sabatului. Ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu în perioade în care au postit şi s-au rugat. Joseph Bates, apostolul adevărului legat de Sabat, a luat conducerea în apărarea cerinţelor obligatorii ale Sabatului. Hiram Edson şi tovarăşii săi, care participaseră la unele dintre conferinţe, au prezentat cu putere lumina despre Sanctuar. James White, un atent cercetător al profeţiei, şi-a concentrat atenţia asupra evenimentelor care trebuie să aibă loc înainte de revenirea lui Isus. La aceste întâlniri au fost puse laolaltă doctrinele fundamentale, pe care le susţin astăzi adventiştii de ziua a şaptea.
Rememorând această experienţă, Ellen White a scris: "Mulţi membri ai poporului nostru nu îşi dau seama ce temelie solidă a fost pusă la baza credinţei noastre. Soţul meu, Joseph Bates, "părintele Pierce"  [ Fraţi mai vârstnici, care se numărau printre pionieri, sunt amintiţi în acest fel în pasajul de faţă. "Părintele Pierce" era Stephen Pierce, care a slujit în pastoraţie şi în lucrarea administrativă la început (nota ediţiei originale).] , [Hiram] Edson şi alţii care au fost entuziaşti, nobili şi credincioşi, se numărau printre cei care, după ce a trecut timpul stabilit în 1844, au cercetat adevărul aşa cum cauţi o comoară ascunsă. M-am întâlnit cu ei, am studiat şi ne-am rugat cu seriozitate. Adesea, am rămas împreună până noaptea târziu, alteori chiar toată noaptea, rugându-ne pentru a primi lumină şi studiind Cuvântul. Iarăşi şi iarăşi, aceşti fraţi s-au reunit pentru a studia Biblia, pentru a-i putea cunoaşte înţelesul şi a fi pregătiţi să o propovăduiască cu putere. Când, în studiul lor, au ajuns la punctul în care au spus 'nu mai putem face nimic', Duhul Domnului venea asupra mea, eram luată în viziune şi mi se dădea o explicaţie clară a pasajelor pe care le studiaserăm, cu învăţături legate de modul în care urma să lucrăm şi să propovăduim cu eficienţă. În felul acesta, ne-a fost oferită lumină care ne-a ajutat să înţelegem Scripturile în privinţa lui Hristos, a misiunii şi preoţiei Sale. Mi-au fost clarificate numeroase adevăruri care se întindeau din acel moment până la vremea la care vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu le-am dat şi altora instrucţiunile pe care mi le dăduse Domnul.
În tot acest timp, nu am putut să înţeleg raţionamentul fraţilor. Se părea că mintea mea era blocată şi nu am putut pricepe înţelesul textelor din Scriptură, pe care le studiam. Aceasta a fost una dintre cele mai mari tristeţi ale vieţii mele. Am avut această stare a minţii până când toate punctele principale ale credinţei noastre au fost clarificate pentru mintea noastră, în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fraţii ştiau că, atunci când nu eram în viziune, nu puteam înţelege aceste chestiuni, şi au acceptat descoperirile oferite, ca fiind o lumină venită direct din cer." - Selected Messages, book I, p. 206, 207

Aşa a fost aşezată temelia doctrinală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, prin studierea cu credincioşie a Cuvântului lui Dumnezeu, iar când pionierii nu mai puteau înainta, lui Ellen White i se dădea lumină care ajuta la explicarea dificultăţilor întâlnite de ei şi deschidea calea pentru continuarea studiului. Viziunile au pus, de asemenea, amprenta aprobării lui Dumnezeu asupra concluziilor corecte. Astfel, darul profetic a acţionat pentru a corecta greşelile şi a confirma adevărul. (Vezi Gospel Workers, p. 302)

     Ce concluzie se desprinde de aici? Oamenii aceia nu făceau altceva decât o analiză de text, o exegeză, cum am numi-o azi în facultăţile de teologie. Însă erau oameni simpli, fără cunoştinţe de greacă, latină, ebraică sau istorie şi arheologie biblică. Erau  însă sinceri şi lipsiţi de prejudecăţi. Ceea ce contează în primul rând după părerea mea. 
    Doreau să ştie, să cunoască mai mult, să profundizeze. Îşi încordau puterile minţii ca să înţeleagă subtextul şi hipertextul de dincolo de versetele biblice. Iar la un moment dat...mintea se bloca. Era de netrecut mai departe. De-abia atunci, şi în urma rugăciunii, intervenea Spiritul ca să suplinească eforturile minţii umane limitate. Dar niciodată mai înainte. De-abia atunci călăuzea Spiritul, acel Spirit care se află necunoscut în spatele rândurilor biblice, ca să facă lumină şi ordine
    Mai este interesant că lumina generaţiei din secolul XIX a venit treptat, prin muncă, rugăciune şi credinţă. Niciodată nu s-au arătat pionierii adventişti mulţumiţi cu ceea ce aveau deja. Niciodată nu au renunţat să investigheze Scriptura până la adâncimile ei cele mai profunde( vezi de pildă evenimentul Minneapolis 1888).Niciodată nu au dorit să se rezume la dogme şi crezuri infailibile, nu au dorit stagnarea teologică, iar lipsa controverselor era privită ca un semn al slăbiciunii spirituale.
     Dar cum este astăzi adventismul? Păi cum să fie?!? Exact la polul opus. Oricine vine cu o idee nouă, diferită de curentul majoritar, este privit ca şi cum ar fi un apostaziat. Cine pune la îndoială directivele liderilor bisericii, este un răsculat şi un escroc. Cine îndrăzneşte să gândească cu propriul creier când intră în biserică, este anesteziat imediat cu dogme răsuflate. Cine îşi deschide gura la aşa-zisă şcoală de sabat( care fie vorba între noi este mai mult o pervertire şi o batjocură  a ideii de educaţie) contra învăţăturilor de acolo, este un ateu. Cine citeşte şi altceva decât biblia şi Ellen White este un om periculos pentru atotputernicul sistem, pentru că ...are informaţii. Să mai continui?
     Cine pune la îndoială dogmele, riturile şi tradiţia bisericii, este un golan, un descreierat, un distrugător de suflete. Cine atacă păcatele liderilor şi le mai şi face cunoscut, este un posedat de diavol(oh, parcă am mai auzit-o pe-asta undeva prin evanghelii...). Cine nu mai vine la biserică, este un om pierdut pentru veşnicie. 
     Unde este goana pionierilor după ceva nou? Unde este prezenţa Spiritului Sfânt în adunările adventiste? Unde este încurajarea spiritului cercetător, al dezbaterilor, al controverselor? Ce idee nouă doctrinală a produs adventismul în ultimii 50-60 de ani? Unde este credinţa sinceră a pionierilor în puterea lui Dumnezeu? Unde este foamea după investigaţie? 
     Aiurea...azi tot ce mai contează este supravieţuirea sistemului: zecimea să fie plătită, membrul să tacă şi să răspundă numai când este întrebat, predică să ţină numai pastorul, că de-aia e pastor, dogmele să nu cumva să fie atacate, sfânta cină să fie luată cu regularitate, prezenţa la adunare să fie asigurată...
      Ei bine, puţin îşi dau seama liderii bisericii că descurajând raţiunea şi dialogul ideilor, anihilând dezbaterile, ocolind controversele şi suprimând libertatea de exprimare...contribuie tocmai la ceea ce doresc mai puţin: dispariţia credinţei. O credinţă serioasă, matură, puternică, este imposibilă fără raţiune. Din bătaia laptelui iese untul şi din mulţimea ideilor adevărul. Este imposibil progresul fără controverse. Este imposibilă naşterea unui om fără chinuri. Şi este absurdă aflarea adevărului fără experimente care să-l testeze. 


    Ellen White este cunoscută pentru dragostea ei faţă de Biblie. Dar extrem de puţini sunt conştienţi de interesul ei pentru istorie, literatură şi medicină, pentru ştiinţă în general. Fragmentele plagiate din Marea Luptă în legătură cu istoria, afirmaţiile ei dese referitoare la organismul uman, interesul ei pentru o dietă şi o viaţă sănătoasă precum şi multe altele din alte domenii denotă preocuparea ei multilaterală în ceea ce priveşte cunoaşterea. 
    Astăzi însă adventiştii şi mai ales reformiştii au devenit din păcate nişte zombi spălaţi la creier, care nu mai cunosc altceva în afară de biblie şi Ellen White, trăind încă în secolul XIX. Raţiunea este cu totul descurajată, mai ales la reformişti, doar textul scris fiind important şi infailibil, în defavoarea interpretărilor personale. Educaţia şi cultura lipsesc aproape cu desăvârşire, dialectica ideilor este suprimată din faşă, membrii sunt terorizaţi de judecata de cercetare şi un Dumnezeu care îi trăzneşte la cel mai mic păcat, şi care îi controlează mai ceva ca un Big Brother în frigider, în garderobă, în sufragerie şi la cumpărături, "când se scoală şi când se culcă". 
     Nimeni nu mai studiază Scriptura ca să afle ceva nou, nici măcar pastorii. Deja se ştie totul. Dumnezeul infinit a fost după ei decodat, clasificat şi bagatelizat în 28 de puncte de doctrină. Raţiune?!? E de la diavolul....Credinţă? Desigur, în crezul bisericii şi manualul comunităţii. Credinţa în Isus, dar nu credinţa lui Isus, aceea puternică care mişcă munţii. 
    Să mă mir că tinerii părăsesc cu sutele în România biserica? Şi cu zecile de mii pretutindeni în lume? Să mă mai mir că bisericile devin pe zi ce trece azile de bătrâni sau de oligofreni dispuşi să tacă şi să bage mâna în buzunar? Să mă mai mir că mereu şi mereu se repetă ca într-o mantra budistă aceleaşi citate EGW, aceleaşi predici sterile, în timp ce spectatorii se uită non-stop la ceas? Că biserica reformistă se rupe în România deja în trei sau în patru, care mai de care promovând aberaţii mai strigătoare la cer? Să mă mai mir că predomină cearta, conflictele, bârfa, problemele de tot felul, mândria, încăpăţânarea, parşivenia, lipsa de luciditate şi de spiritualitate peste tot? 
    Dar de ce să mă mir? Metoda pionierilor care a stat la baza adventismului, aceea de a adăuga raţiunii credinţa simplă în Dumnezeu, şi credinţei rugăciunea fierbinte, aceea de a combina teoria cu experienţele personale cu acest Dumnezeu...lipseşte azi cu desăvârşire. Azi cei inteligenţi din adventism aleg doar raţiunea, batjocorind credinţa. Cei "slabi de înger"(majoritari, trebuie să o spun) aleg credinţa, care de fapt e doar o superstiţie ieftină, batjocorind raţiunea. 
    Rezultatul? O caricatură de biserică care dezamăgeşte cumplit lumea, îngerii şi pe Dumnezeu. O adunătură de handicapaţi intelectuali şi spirituali care văd în Dumnezeu un stăpân aspru, respectiv o himeră dintr-un basm frumos numit biblie. Domnilor activişti adventişti, nu-i mai acuzaţi pe atei că nu au nici-un Dumnezeu. Viaţa şi roadele din propria voastră curte arată cu ruşine teribilă că dumnezeul vostru e mort de mult. Vă închinaţi doar iluziilor voastre...