(ne)Importanţa sabatului ( I ): punct de plecare

   
       Din timpuri imemoriale, una dintre cele mai mari controverse din istoria religiei este legată de importanţa sau irelevanţa zilei de odihnă. Nu este intenţia mea să fac aici o apologie a sabatului din punct de vedere adventist dar nici să tratez subiectul cu uşurinţă. Ceea ce doresc să fac este să analizez sabatul zilei a şaptea pragmatic, în virtutea ultimelor cunoştinţe din domeniul ştiinţific, fără ca să neglijez în acelaşi timp ceea ce ne spune biblia despre sabat. Cu alte cuvinte, dacă cercetăm subiectul în mod sincer şi raţional, ce rămâne ca valabil peste timp şi ce aruncăm la gunoi ca fiind produs al culturii omeneşti? Ce sunt porunci omeneşti şi ce nu? Unde este graniţa dintre ce zice Dumnezeu şi ce a zis omul cu privire la sabat?
    Am crescut într-un mediu şi într-o epocă în care sabatul era văzut ca o icoană sfântă în faţa căreia trebuia să te închini cu sfială fără să pui întrebări. De exemplu, aproape totul era păcat( călcare a sabatului) de la un simplu plimbat cu bicicleta sau condusul maşinii, până la privitul la televizor, discuţii mondene ne-aferente domeniului religios, jucatul cu mingea, cititul unei cărţi ne-religioase, ba până şi igiena corporală!!! Practic, singurele activităţi permise în sabat erau cele legate de viaţa bisericească. Şi tot practic, singurele "lucrări binecuvântate" pe care aveai dreptul să le faci odată ajuns acasă de la biserică erau mâncatul şi dormitul. Eventual în plus plimbarea printr-un parc ţinând însă cont de opreliştile amintite mai sus. Toţi cei care urmau acest mecanism autoimpus se considerau "aleşii Domnului"( şi încă se mai consideră şi azi), iar ceilalţi, marea gloată, carne de tun pentru evenimentele finale. 
    Cum stă însă treaba dacă e să privim lucrurile în mod serios? Unde este poruncă divină şi unde este poruncă omenească? Din miile de versete biblice referitoare la sabat care rămân în picioare şi care nu? Şi cum putem şti care este etalonul care delimitează adevărul de eroare şi tradiţii omeneşti? 
   Am să încep cu ultima întrebare, care mi se pare cea mai importantă. Orice adventist sau alt creştin sincer care nutreşte respect faţă de această zi va răspunde imediat,fără să clipească din ochi: biblia. Ok, numai că cei mai serioşi cercetători ai vechiului testament încă nu se pun de acord când a fost scris vechiul testament( inclusiv cu Torah care conţine darea legii) şi mai ales de către cine. Există mai multe ipoteze care de care mai controversate, care sugerează că Torah ar fi fost editată undeva între secolul X şi V î.H, dar nicidecum de pe timpul lui Moise. Aşa că avem serioase probleme. 
    Mult mai simplu şi mai inspirat mi se pare să stabilim ca etalon de referinţă despre relevanţa sabatului evangheliile. Ele sunt mult mai recente, ştim originea lor şi impactul pe care l-au produs în societate atunci când au apărut. Ele prezintă într-un mod mult mai solid viziunea divină asupra sabatului decât controversatele cărţi ale vechiului testament. În ele,dacă ele nu ne mint, şi-a exprimat punctul de vedere chiar Dătătorul sabatului. Ce a avut El de spus deci despre acesta?
     În evanghelia lui Marcu, cea mai autentică şi mai veche dintre toate, Isus face o declaraţie covârşitoare relativă la sabat. În capitolul 2 cu vers 27 şi 28, Isus atrage atenţia că sabatul stă DUPĂ om în ceea ce priveşte nu numai cronologia faptelor creaţiei, ci şi a importanţei. Din incidentul cu fariseii descris acolo reiese clar că tocmai ei fuseseră cei care mitificaseră sabatul, adică îi dăduseră o conotaţie spirituală pe care Creatorul niciodată nu a dorit-o. Omul nu a fost creat ca o nouă specie în univers care să recunoască sacralitatea universală a sabatului, spune Isus. Ci exact invers, sabatul a fost creat ca să fie o unealtă la îndemâna omului prin care acesta să-şi redescopere după mult timp sacralitatea pierdută. Cu alte cuvinte, chiar dacă dorim să sacralizăm sabatul, el este sacru numai în măsura în care omul este ŞI MAI SACRU. 
        Nu este de mirare poziţia revoluţionară a lui Isus dacă avem în vedere folclorul iudaic din timpul său care evoca un sabat valabil în tot universul. Iudeii afirmau şi credeau că atunci când Adam a fost creat, el a fost luat imediat la cer ca să sărbătorească sabatul împreună cu Dumnezeu. Şi că atunci când evreii se opreau din muncă, sabatul era comemorat şi în cer de îngeri. Tocmai de aici, din acest folclor iudaic, pare că vine versetul din Isaia 66,23 care ne spune că sabatul va continua şi după terminarea istoriei...
     Isus a venit să demitizeze religia plină de dogme absurde a iudeilor. Iar sabatul figura din păcate la loc de cinste în ce priveşte încărcătura sa dogmatică. Existau în timpul său nenumărate porunci omeneşti iar unele dintre acestea împovărau sabatul atât de mult încât nu se mai simţea deloc beneficiile sale. Sunt antologice vindecările unei femei gârbove sau paralizatului din scăldătoarea Betdesda făcute de Isus chiar în ziua sabatului tocmai cu scopul de a provoca pe mai marii norodului. 
      Aşadar, am putea spune că în timp ce liderii iudei rezumau toată controversa despre sabat la " a face sau a nu face ceva", Isus interpreta chestiunea cu totul altfel, la " a fi sau a nu fi om" în ziua sabatului. Ori omul care fusese pus ca rege peste creaţie în ziua a şasea, trebuia să se bucure cu Creatorul în ziua a şaptea pentru prerogativele sale, de la egal la egal cu Cel care era Rege peste toată creaţia universală. 
   În incidentul cu pricina din lanul de grâu, Isus spune mult mai mult decât pare la prima vedere din text. Orice este permis în sabat dacă acolo este prezent Domnul Sabatului care îngăduie acţiunea respectivă. Sau, cum va spune peste câţiva ani lui Petru într-o vedenie, " să nu numeşti spurcat ceea ce a curăţit Dumnezeu". De exemplu, dacă Isus nu are nimic împotrivă ca ucenicii să culeagă spice în ziua sabatului şi să mănânce, asta e pentru că Domnul sabatului ştie că foamea cuiva( fie a lui David în templu, fie  a ucenicilor) e mai importantă ca o poruncă. Sau, analogic, sănătatea unei femei gârbove şi a unui amărât din Betesda este mai importantă decât ...ziua sabatului. 
   Aşadar, etalonul perfect care poate stabili ce anume poate fi făcut şi nu poate fi făcut în sabat, care purifică aurul de zgură şi dă adevărata libertate spiritului Legii ...nu este textul biblic în ultimă instanţă, ci Spiritul acela care a inspirat textul. Degeaba aveau fariseii evrei textul sacru al Torei, că înţelesul ei se pierduse printre porunci omeneşti. Degeaba respectau iudeii cu stricteţe sabatul, că în realitate habar n-aveau ce şi cine era adevărata Odihnă. Doar cel care a dat sabatul de la început pentru om, doar cel care a conceput o zi de odihnă pentru spirit şi trup, doar cel care a inventat timpul şi omul îmi poate spune fără să greşească când şi dacă este important sau nu sabatul în secolul  în care trăim. Fără o conexiune directă cu El, textul pe care îl avem în faţă este sterp, mort şi duce numai la idei preconcepute. Fără o conexiune cu El, chiar păzirea sabatului este un non-sens, deoarece nimic nu poate fi sfânt sau binecuvântat fără prezenţa Sa. Sabatul, trebuie să o spun răspicat, este o zi ca oricare alta. Doar prezenţa Creatorului în mintea omului face ca această zi să devină o sărbătoare sfântă, plină de sens. 
     Voi argumenta pe larg, în episoadele următoare, de ce este absurd să consideri sabatul în sine ca fiind o zi specială şi pe de altă parte, de ce rămâne totuşi ziua a şaptea o zi specială până la sfârşitul timpului.