miercuri, 31 august 2011

Socrate îl caută pe Isus



                      
                Astăzi am dat peste o satiră în stil ateist care evocă o imaginară discuţie între geniul filozof al antichităţii( secolul V î.H) ,Socrate, şi geniul tuturor geniilor, Isus Hristos. Bineînţeles că ateul care a tradus originalul parabolei ,  nu crede „că i-ar fi mers lui Iisus cu Socrate, care în oarecare măsură prin metoda sa de distilare a adevărului e premergător metodei ştiinţifice de investigare a realităţii”.  În finalul comentariilor articolului, domnul doctor posesor al site-ului( un ateu care „face ravagii” pe net printre  ex-adventiştii „oxigenaţi”) remarcă că „Isus cade în penibil pentru că argumentele existente sunt de așa natură.”.
   O să-i surprind pe toţi: aşa este, Isus-ul acela din pilda ateistă cade în penibil. Dar nu pentru că adevăratul Isus ar fi făcut ridicolul în faţa lui Socrate, ci pentru că paradigmele prezente în pildă sunt ridicole de la început şi până la sfârşit.


          Într-un singur loc are domnul doctor dreptate, anume când spune: „Trebuie să ai o orbire cauzată de credință pentru a nu realiza acest lucru.”. După care e conştient că un credincios ar fi scris cu totul altfel dialogul imaginar. Ceea ce nu e nici conştient, şi nici dispus să accepte domnul doctor ateu  „ ŞTIE-TOT” , este că în timp ce majoritatea covârşitoare a creştinismului se bazează pe o credinţă oarbă, - mai bine zis superstiţie şi tradiţie - , există totuşi şi credinţă inteligentă în Dumnezeu. Da, credinţă inteligentă în ceea ce nu se vede şi nu se pipăie, domnule Ştie-tot...Poate că aţi auzit în nesfârşitu-va dvs „înţelepciune” de domenii ca fizica cuantică, de exemplu, a cărei „naştere” se datorează unor distinşi fizicieni care AU CREZUT în lumea subatomică şi legile ei, fără s-o vadă în prealabil.  
          Dar să revin la Socrate şi Isus. Deşi satira este...satiră, făcută din capul locului cu gust de batjocură( am mai spus-o eu... ateii sunt printre altele nişte clovni frustraţi), ideea unui astfel de dialog ipotetic este deosebit de interesantă. Aşa că mă înham( spre deosebire de ateul care doar a tradus din engleză) sarcinei de a scrie propria mea variantă de dialog dintre un Socrate care ÎL CAUTĂ pe Isus, şi nu doar Îl întâlneşte pur şi simplu.
   Şi fără să-mi bat joc de Socrate, drept răzbunare. În ceea ce mă priveşte sunt un admirator al lui Socrate, pe care l-aş putea numi drept primul ateu din istorie, şi cam singurul înţelept de-atunci...Dar Isus rămâne Isus, unicul, inegalabilul, irepetabilul...Înţelepciunea întruchipată. Să încep, aşadar.

- Bună dimineaţa Rabi Jeshua. Am auzit multe despre învățăturile tale minunate. Eu sunt oarecum un modest filozof venit tocmai din  Atena ca să te caute. Mi s-a spus că ai o mare înțelepciune și asta într-adevăr mi-o dă de înțeles și mulțimea de admiratori care te urmează pe străzi. Dacă ai câteva clipe să-mi îngădui, ți-aș fi recunoscător să mă luminezi cu răspunsuri la câteva chestiuni cu care mi-am bătut capul de-a lungul întregii mele vieți.
      Isus îl privi cu un zâmbet larg, dar îi întoarse spatele. Socrate rămase şocat...în timp ce Isus, îngrămădit de gloate deja din zori îşi croia cu greu drum înainte.
- Rabi Yeshua...mai îl interpelă încă odată Socrate, nevenindu-i să creadă că tot drumul ăsta lung îl făcuse degeaba.
     Petru, mai repede la gură ca de obicei, îi porunci să-L lase în pace, moment în care Iisus se întoarse brusc, oprindu-şi ucenicul, nevrând să piardă o astfel de oportunitate de discuţie.
- Socrate, urmează-mă. La sfârşitul zilei, dacă vei mai avea chef de întrebări după tot ce vei vedea, îţi voi sta cu plăcere la dispoziţie. Dar acum, priorităţile mele sunt cu totul altele.
     Nu trecu decât câteva clipe şi gloata gălăgioasă se opri brusc din mersul ei pe drumul prăfuit. Isus se întoarse spre ucenici, întrebându-i:
- Cine s-a atins de mine?
- Doamne, rosti iarăşi guralivul Petru, mulţimea te îmbulzeşte din stânga şi din dreapta, şi tu întrebi:” Cine s-a atins de mine?!?”
     Socrate, ucenicii acestuia împreună cu ucenicii lui Iisus, întreaga mulţime,cu toţii nu puteau să înţeleagă ce fel de afirmaţie era aceasta. Dar stupoarea le crescu de două ori când Isus răspunse cu totul misterios:
- Da, cineva s-a atins de mine, pentru că am simţit cum a ieşit din mine o putere.
      Deodată, nemairezistând presiunii momentului, o femeie de la periferia gloatei, se opri şi ea brusc când auzi strania afirmaţie. Ochii ei se întoarseră spre Cel care o vindecase şi se întâlniră cu ai Lui. Era evident: nu mai putea ascunde acum minunea săvârşită. Conştientă de faptul că privirile tuturor căzură acum asupra ei, femeia bâigui tremurând din tot corpul, aruncându-se la picioarele lui Iisus:
-  Am fost bolnavă timp de 12  ani de o scurgere de sânge fără leac. Am vizitat toţi doctorii din Iudeea şi Galileea. Mi-am cheltuit toată averea mea, până la ultimul ban. Deja îmi pierdusem orice speranţă de vindecare, şi moartea îmi era mai de dorit decât viaţa. Şi atunci am auzit de tine, cum dai glas muţilor şi vedere orbilor. Şi că nu ceri bani pentru nimic din ceea ce faci. Aşa că am venit la tine, dar mi-a fost ruşine să-ţi cer ceva. M-am atins doar de poala hainei tale, prin credinţa că acest gest este suficient pentru vindecare, dacă eşti cu adevărat cine tot spui că eşti.
        Femeia rămase ruşinată la pământ, ca şi cum ar fi vrut să-şi ceară iertare pentru impertinenţa de a se fi atins de Dumnezeu.  Dar Isus o ridică de jos liniştit, spunându-i:
- Îndrăzneste, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.
        Femeia plecă plină de bucurie, iar mulţimea rămase în tăcere clipe bune după aceea. Cine era acesta de până şi hainele purtate de El aveau putere?!?...
        Ziua aceea a fost o zi obositoare pentru Isus. Purtat pe sus parcă de nevoile oamenilor, alinând dureri trupeşti şi sufleteşti, spărgând prejudecăţi şi dărămând tradiţii, Isus se întorcea epuizat spre... nicăieri, acolo unde era adevărata lui casă. Uitase deja de filozoful renumit din Atena. Durerile oamenilor care nu aveau ce să ducă la gură îl preocupau mai mult decât filozofia grecilor...
- Rabi Yeshua, nu pot rămâne decât peste măsură de uimit la ceea ce am văzut astăzi. Cine eşti, şi de unde îţi vine puterea?
-  Pomul se cunoaşte după fructele sale, îi răspunse din nou enigmatic Iisus.
        Ştiind cu cine avea de-a face, dorea să reteze din start orice pretenţie de a negocia Înţelepciunea. Zâmbi cu largheţe văzând stupefacţia lui Socrate, şi-i spuse:
-  Grecii caută înţelepciune, iar neamul meu îmi cere minuni. Fiul omului a venit pe pământ cu totul alte scopuri.
- Cu ce scopuri? ...se lăsă Socrate dus de curentul discuţiei.
- Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa. Eu m-am născut ca să fiu o mărturie vie pentru Adevăr. Cine ascultă glasul meu, şi crede în Mine, va fi un om cu adevărat liber.
- Adevărul?!? Ce este adevărul, Rabi? Pentru unii a nu ucide este purul adevăr, iar pentru alţii tomai a ucide ca să supravieţuieşti este adevărul. Pentru unii a minţi este un păcat, cum îi spuneţi voi evreii, în timp ce în anumite împrejurări a minţi poate salva o viaţă.
- Socrate, cunosc stilul tău foarte bine, deşi nu ne-am întâlnit niciodată. Dacă ai fi fost  iudeu, nici nu ţi-aş fi răspuns. Dar pentru că eşti grec, îţi răspund: încetează să mai gândeşti în termeni omeneşti. Gândirea umană este un cerc vicios. Sunteţi blocaţi iremediabil în lumea voastră strâmtă, şi nu puteţi cunoaşte realitatea. Realitatea voastră este determinată de ceea ce vedeţi, auziţi, şi pipăiţi, dar ea înseamnă cu mult mai mult decât atât. Dincolo de filozofie, dincolo de agerimea minţii şi raţiune, e adevărul. Vouă, oamenilor, chiar celor mai deştepţi dintre voi, vă este frică de adevăr.
- Şi cum pot cunoaşte adevărul?...
- Ţi-am spus. Tatăl meu m-a trimis în această lume ca să fiu un Martor pentru Adevăr. Eu şi Tatăl suntem Adevărul. Atât timp cât refuzi să mă primeşti pe Mine, refuzi Adevărul, refuzi Înţelepciunea.
- Tatăl Tău este Creatorul tuturor lucrurilor?
- Da.
- Atunci este şi creatorul răului?
- Nu. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu răul şi suferinţa de pe planeta voastră.
- Atunci de ce le îngăduie?
- Crede-mă, însuşi limbajul vostru omenesc este limitat ca să-ţi explic pe larg de ce. „Îngăduie” e nepotrivit ales în acest context. Tatăl meu a fost silit, forţat, presionat de împrejurări ca să „îngăduie” răul.
-Dar atunci cine cauzează răul? Nu mai înţeleg nimic.
- Demult, cu miliarde de ani înainte de crearea vieţii pe pământ, undeva într-un alt loc, un loc pe care nu ţi-l pot explica în cuvinte omeneşti, a existat o fiinţă puternică şi inteligentă care se chema Lucifer. El deţinea acolo toată autoritatea asupra celorlalte fiinţe, dar se afla imediat sub Mine şi Tatăl în rang. El era creatură, noi eram fără început.
- Fără început?
- Lasă acum. Dacă ţi-aş vorbi despre cele pământeşti pe care mâna mea le-a creat, şi tot ai pricepe prea puţin. Cum crezi că ai putea cuprinde infinitul?
        Se instală o clipă de tăcere, după care Socrate întrebă din nou:
- Şi cine era acest Lucifer? Şi ce-a făcut el?
- Această fiinţă extrem de frumoasă şi de capabilă s-a răsculat la un moment dat împotriva Tatălui Meu. Nu mai dorea să fie supus. Dorea independenţă de cârmuirea divină, pe care îl numea un cumplit "sistem de sclavie universală". În realitate, dorea tronul universului. Ştia bine că aşa ceva este imposibil, dar totuşi inima Sa poftea imposibilul.
- De ce era imposibil ca să guverneze şi el? Uite, noi grecii tocmai inventăm democraţia, un sistem care permite oricui să-şi spună cuvântul.
- Socrate, aici vorbim de tronul universului, nu de o jucărie de lemn. Doar Tatăl meu poate guverna, dintr-un motiv simplu: pentru că numai El are viaţă în Sine însuşi, iar viaţa celorlate fiinţe vine din El.  Odată ce o fiinţă precum Lucifer a dorit independenţă de Izvorul vieţii, a apărut adevărata problemă în discuţie.
- Care?
- Libertatea.
- Vrei să spui că Tatăl tău nu a creat nişte roboţi care să-i cânte ode necontenit, ci fiinţe inteligente cu raţiune? Cu posibilitatea de a alege în a-I servi sau nu?
- Nici că poate fi spus mai bine.
- Bun, dar tot nu m-am lămurit. De ce a apărut răul?
- Este o poveste lungă, Socrate. Răul nu poate fi explicat, iar apariţia lui nu are scuză. A încerca să explici apariţia răului, în acea stare perfectă şi armonioasă de la început, e ca şi cum i-ai găsi scuze. Iar răul nu are o scuză. Nu are o formulă, şi nici logică. Frigul nu există în sine însuşi, ci este absenţa căldurii. Întunericul nu există în sine însuşi, ci este absenţa luminii. Doar căldura şi lumina există prin ele însele, dintotdeauna. Răul e un intrus nedorit. 
       Când Lucifer s-a răsculat pe planeta noastră, răul exista doar în stare latentă, fără urmări vizibile deocamdată. Tatăl meu ştia însă ce roade  teribile va aduce această răscoală, şi pe care le vedeţi voi oamenii azi. Dar nu le putea evita. Şi nici măcar Lucifer nu intuia pe atunci gradul de degenerare la care avea să ajungă cândva...
- Dar dacă Creatorul ştia de la început ce nenorociri aveau să urmeze, atunci de ce nu a curmat răul din faşă, începând chiar cu Lucifer? Eu aşa aş fi făcut!
- Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost o manevră total greşită. Miliardele fără număr dintre fiinţele inteligente din univers i-ar fi slujit lui Dumnezeu atunci doar din frică. Resortul iubirii din inimă ar fi dispărut cu desăvârşire, iar adevărata problemă nu ar fi fost nicidecum rezolvată. Îndoiala ar fi rămas veşnic în sufletele inteligenţelor cereşti:” Nu cumva Lucifer a avut dreptate, afirmând că Dumnezeu e un tiran?” s-ar fi întrebat toţi în şoaptă dacă Dumnezeu l-ar fi ucis imediat. Pentru binele veşnic al tuturor, din toate veacurile trecute şi viitoare, Lucifer a fost lăsat să trăiască şi să-şi expună planurile înaintea tuturor. Promisese cu gura mare o guvernare mai bună, dacă era lăsat liber să-şi desfăşoare planurile.  Acum avea posibilitatea să arate tuturor cine era el de fapt şi mai ales ce dorea el în adâncul inimii sale: dispariţia fizică a lui Dumnezeu.
- Am înţeles. Aşa că acum rămâne să tragem noi, oamenii, ponoasele din încleştarea voastră titanică. Ce vină avem noi că ne-am născut aici, pe planeta asta blestemată, unde e moarte, nedreptate şi suferinţă?
- Nici-o vină.
- Dar totuşi suferim, şi încă cu vârf şi îndesat. Nu ţi se pare nedrept?
- Cuvântul „nedrept” este nedrept. A asculta de Lucifer, devenit între timp diavolul, a fost alegerea voastră făcută în deplină cunoştinţă de cauză.  Pe Adam şi Eva i-am creat nu cu minţi de copii, ci de adulţi, şi i-am informat aproape zilnic despre primejdia de a asculta de duşman înainte ca să comită neascultarea. Necrezându-L pe Tatăl meu, ci pe diavol, şi-au asumat nişte riscuri imense în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă  astăzi voi oamenii suferiţi, este pentru că mai întîi diavolul este de vină, apoi voi că l-aţi crezut.
- Atunci este nedrept să suferim noi, cei de astăzi. Or fi fost poate ei de vină atunci, la început. Ei n-au ascultat, dar nu noi. Noi ne-am născut fără să vrem, în nişte condiţii pe care nu le vrem.  Este corect asta?
- Nu, dar pentru asta am venit eu. Eu sunt soluţia acestei probleme.
- Ce vrei să zici?
- Uite ce e, Socrate... Un împărat avea un singur fiu pe care l-a trimis în târg. Acolo fiul a văzut fel de fel de mărfuri şi  cum se vindeau sclavii. Nu mai văzuse niciodată sclavi, deoarece tatăl său nu folosea aşa ceva. A observat cum sclavii erau bătuţi, umiliţi şi jefuiţi de orice demnitate. La urmă de tot, a mai rămas un singur sclav pe care nu-l cumpăra nimeni. Era bătrân, chior, fără o mână, şi înjura tot timpul printre dinţi.  S-a apropiat de stăpân şi l-a întrebat deoparte cât valorează, ca să nu audă sclavul. Dar omul acela bătrân, legat în lanţuri, înjura fără încetare, spunând într-una:” Mai bine mort decât să muncesc, mai bine mort decât să muncesc.”...
    După câteva clipe însă, stăpânul său îi porunci să se suie în trăsura fiului de împărat, şoptindu-i că îi pusese Dumnezeu mâna-n cap. Degeaba, bătrânul înjura în continuare ca la uşa cortului, şi pe fiul şi pe împăratul, adăugând parcă mecanic:  „Mai bine mort, decât să muncesc. Mai bine mort decât să muncesc.”
     Dar neavând încotro, se sui în trăsură. Degeaba îi zâmbi fiul de împărat, omul nostru şi-o ţinea tot pe-a lui. Cât a durat drumul din târg până acasă la noul stăpân, tot bolborosea într-una :” Mai bine mort decât să muncesc”.  Deodată ajunseră în faţa unui palat imens, ca în poveşti, aşa cum  niciodată nici măcar nu-i trecuse prin cap. Trăsura tocmai intra pe porţile castelului, într-o curte minunată cu iarbă verde, flori de tot felul şi sălcii frumoase în jurul unui lac, când bătrânul spuse din nou, de data asta parcă un pic mai încet: „ Mai bine mort, decât să trăiesc.”
     Fiul de împărat îi deschise uşa trăsurii, invitându-l cu un zâmbet copleşitor să păşească afară. Vrând-nevrând, omul nostru ieşi afară, rămânând uimit de  frumuseţea răpitoare a palatului. Dar imediat îşi aduse aminte de refrenul lui:” Mai bine mort, decât să muncesc.” Cel puţin acum încetase să mai înjure, fermecat de coridoarele şi sălile palatului împărătesc. Aproape că amuţise. Niciodată nu văzuse atâta aur şi bogăţie, de când se născuse şi până acum.
   Deodată ajunse în sala tronului. Mergând la pas cu fiul împăratului, în timp ce toţi argaţii se plecau cu respect înaintea lor, bătrânul zise acum deja cu sfială „ Mai bine mort, decât să muncesc.”...   Fiul de împărat îl prezentă pe sărmanul bătrân înaintea Împăratului, în timp ce argaţii pregăteau masa. Aşa bunătăţi nu mai văzuse în viaţa lui.  Cu greu îşi putu ascunde uimirea când fu invitat personal la masă de împărat. Aproape că uitase de refrenul acela obositor.
       Împăratul porunci să i se deschidă legăturile de la mâini, şi să fie spălat, îmbrăcat cu haine noi din cel mai bun material şi să ia loc la masă. Apoi se înfruptă pe săturate din cele mai bune bucate. La sfârşit, parcă cu o voce mai slabă ca niciodată, omul nu uită să spună, de data asta chiar împăratului:” Mai bine mort decât să muncesc”.
     Împăratul şi fiul zâmbiră oarecum trist, dar nu-i răspunseră nimic. După ce au terminat de mâncat, Împăratul îşi luă rămas bun de la fiul său cu lacrimi în ochi, îmbrăţişându-se îndelung. După aceea, un argat îl rugă pe bătrân să-l urmeze. Îl conduse pe coridoare lungi până la o cameră imensă cu o privelişte minunată înspre pădure.
- Asta este camera dumneavoastră, excelenţă.
- Mai bine mort decât să muncesc, răspunse omul nostru fără să stea prea mult pe gânduri, deşi neînţelegând deloc ce se întâmplă cu el.
- Poftim??? ...se miră argatul. Excelenţă, nu sunteţi aici ca să munciţi. Cine v-a spus asta?
- Eu sunt un sclav bătrân şi chior şi ciung. Poţi să-mi spui ce se petrece?
- Începând de astăzi faceţi parte din familia împăratului. Sunteţi un om liber.
- Poftim??? ...încremeni omul nostru. Şi fiul împăratului?
- Priviţi pe poarta palatului, excelenţă. Pe cine vedeţi?
- Nu ştiu, răspunse complet dezorientat  omul, dar văd pe fostul meu stăpân acolo.
- Exact. Fiul împăratului a luat locul dumneavoastră. De azi înainte este sclav.

   Isus îşi opri povestirea, ştergându-şi lacrimile, în timp ce Socrate nu-şi putea ascunde nedumerirea:
- Este absurd. Este cu totul absurd. Care împărat ar face aşa ceva?
- Tatăl meu, răspunse Isus.
      Socrate era înlemnit. Nu mai ştia ce să mai spună sau să mai întrebe. Aşa ceva, o asemenea dragoste era de domeniul nebuniei. Nici celor mai mari poeţi din Grecia sa natală nu le trecuse prin cap o astfel de epopee.  Într-un târziu, întrebă :
- Este nedrept ca Tatăl tău să plătească un astfel de preţ. Va şti omul să-l preţuiască?
- Nu, niciodată nu va înţelege dimensiunile dragostei lui Dumnezeu.Dar mă bucur că spui că "este nedrept".
- Şi atunci la ce bun un asemenea sacrificiu? E de nebuni!
- Şi pe deasupra nedrept, nu-i aşa? Dar după cum printr-un singur om a intrat nenorocirea în lume, şi asta doar pentru că A CREZUT în varianta diavolului, tot printr-un singur om, adică prin Mine, va intra în viaţa veşnică, dacă VA CREDE în Mine. Eu sunt moneda de schimb, eu sunt plata, răscumpărarea voastră. Nu există altă cale de eliberare decât prin Mine.
- Iar cine refuză să creadă?
- Va rămâne sclav, simplu.Adevărul însă vă va face liberi.
-Liberi de ce sau de cine?-
- Liberi de frică, de tradiţii, de sisteme religioase omeneşti, de superstiţii, de robia păcatului, a patimilor, a nebuniilor de orice fel.
- Deci ce trebuie făcut ca să scăpăm de condiţia de muritori? Doar să...credem în tine? Mi se pare o prostie...Chiar nu ne costă nimic, nimic?
- De-aia cei mai mulţi se vor poticni în Mine. Trăiţi pe o planetă unde TREBUIE SĂ FACEŢI CEVA pentru a obţine ceva. Dar nimic din ceea ce aţi putea face,  nu v-ar putea salva din groapa în care vă salvaţi. Doar cineva din afara gropii v-ar putea ajuta. Şi v-ar putea ajuta doar dacă CREDEŢI  în bunele sale intenţii. Altfel totul este pierdut pentru voi.
- Vorbeşti de credinţă şi numai de credinţă. Pare a fi singurul lucru care contează în faţa ta.
- E cel mai valoros. Atunci când ţi-ai pierdut credinţa, ai pierdut totul. Ai văzut azi minunile pe care le-am făcut. Ai văzut cum s-a vindecat femeia cu scurgerea aceea de sânge. Dacă nu ar fi fost credinţa ei, eu nu aş fi putut face nimic. Credinţa este acceptul omului pentru intervenţia lui Dumnezeu.
- Şi religiile? Şi templele? Şi jertfele, altarele, boii, oile, tradiţiile, riturile, sărbătorile, poruncile, regulile, ce faci cu toate acestea? Oamenii le consideră sfinte.
- Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. El nu are nevoie de nimic din toate acestea.
- Asta o zici tu...Ucenicii tăi îmi spuneau azi că trebuie să mă fac iudeu dacă vreau să fiu salvat. Să mă tai împrejur, să nu mai mănânc necurat, să păzesc Sabatul, să vin la templul de la Ierusalim măcar odată pe an...să plătesc darea pentru templu...
         Isus se luă cu mâinile de cap când auzi aşa ceva.
- Toate religiile lumii sunt ale lumii. Eu îţi spun de la primă mână ceea ce cere Dumnezeu. Depinde de tine de cine vrei să asculţi, de mine sau de ucenicii mei.
- Eu nu am nici-o religie şi nu cred în nici-un zeu. Cred că totul trebuie explicat raţional.
- Nici nu trebuie să ai vreo religie sau să aparţii vreunui sistem. Eu sunt liber ca pasărea cerului. Libertatea- ăsta e darul vostru cel mai de preţ! Dar trebuie să crezi, în schimb, că „mântuirea vine de la iudei”. Adică doar de la Dumnezeu iudeilor, singurul Dumnezeu adevărat.
- Şi raţiunea? Raţiunea nu este bună?
- Tatăl meu v-a dat în dar un creier minunat, înzestrat cu raţiune, spre deosebire de animale. Normal că e bună. Dar raţiunea fără credinţă este ca o lampă fără ulei. O ai degeaba, e neputincioasă. Raţiunea fără credinţă este nebunie, credinţa fără raţiune este orbire şi intoleranţă.
- Dar de ce doar Dumnezeul iudeilor? De ce nu şi al egiptenilor, unde sunt mai mulţi? De ce nu şi al grecilor sau al fenicienilor?
- Socrate, tot nu înţelegi?!? Eu sunt Dumnezeul iudeilor. Singurul Dumnezeu adevărat. Doar eu am viaţă în Mine însumi. Zeii egiptenilor sunt numai închipuiri omeneşti, ca şi cei greceşti, aşa cum bine ai spus chiar tu.
- Ştii tu că am spus eu asta???...se miră Socrate peste măsură. Cine ţi-a spus?!?
- Te-am văzut acum două nopţi, când stăteai noaptea pe gânduri în hanul din Tirul Sidonului. Nu ai putut să adormi decât spre straja a treia a dimineţii, gândindu-te ce fel de om vei întâlni în Iudeea. A doua zi, când ai plecat, ai plătit din greşeală cu două drahme mai mult hangiului, iar de atunci n-ai încetat să dai vina pe tine...sau pe Mine...
- Rabi, spuse uimit Socrate, acum chiar văd că eşti cu adevărat fiu de Dumnezeu. Plecăciune ţie.
- Doar pentru că ţi-am spus secrete pe care doar tu le cunoşti crezi că sunt Dumnezeu? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea...sau le vei auzi...
- Ce lucruri?
- Fiul omului va fi dat de paşte în mâinile cărturarilor şi ai mai marilor norodului. Va fi bătut, umilit şi crucificat  de Pilat din Pont. Dar după a treia zi va învia. Când vei auzi în ţara ta asemenea zvonuri, să ştii că sunt adevărate. Lumea va fi altfel din acea zi.
- Şi toată lumea va crede în tine? ...se entuziasmă Socrate ca un copil.
- Ah, Socrate...peste două mii de ani, cei care vor crede în tine vor fi din ce în ce mai mulţi, iar despre mine tot mai des se va spune că sunt doar o închipuire de-a ucenicilor mei şi că lipsesc izvoare istorice despre Mine. Deşi ucenicii mei, ca şi ai tăi, vor publica destule despre Mine, oamenii vor crede doar ce le va fi pe plac...pentru că despre plac şi credinţă este vorba în final şi la urma urmei...
- Rabi, o ultimă întrebare înainte să plec înapoi în ţara mea. S-a lăsat noaptea şi eşti obosit după toată activitatea de binefacere de azi. Spune-mi, rogu-te: care este suma tuturor învăţăturilor, cea mai mare poruncă, chintesenţa celei mai mari înţelepciuni?
- Nu te socoti singur înţelept, este prima. Iar a doua, la fel de mare ca prima, este „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi la fel.” Căci aceasta este tot ceea ce doreşte Tatăl meu.
       Socrate făcu o plecăciune respectuoasă, şi se depărtă salutând în noapte. Isus se ridică şi-l urmări cu privirea până dispăru după palmieri.  Grecia urma să devină cea mai mare naţiune a lumii, dacă Socrate urma să creadă în El...

2 comentarii:

  1. Frumos conceput...
    In ton cu articolul tau si pentru ca stii spaniola iti recomand o serie de carti: EL CABALLO DE TROYA de Juan Jose Benitez.
    Primul volum (voluminos) il gasesti aici
    http://www.scribd.com/doc/22300098/J-J-benitez-Caballo-de-Troya-1
    daca ai rabdare sa il citesti pana la capat, le vei citi si pe celelalte 7 cu siguranta, plus tot ce vei gasi de acelasi autor. "Prietenii stiu de ce..."

    RăspundețiȘtergere
  2. Danke schoen, Ovidiu. Actualmente citesc deja 2 cărţi concomitent, iar săptămâna viitoare îmi vin din ţară alte trei de citit. Aşa că va fi extrem de greu...dar oricum o să mă uit, fii sigur!
    Noroc că nu mă mai duc sâmbăta la biserică. Aşa în răstimpul de 3 ore cât auzeam acolo aceleaşi lucruri vechi şi repetate până la saturaţie, îmi permit acum să citesc mult şi bine lucruri noi.

    RăspundețiȘtergere