Creaţiune sau evoluţie ( IV) : argumente paleontologice şi biologice

            Un alt argument al criticilor neodarwinismului are de-a face cu fapte din sfera biologiei şi paleontologiei. „Potopul” de dovezi ale formelor intermediare dintre specii sub formă de fosile se lasă mult aşteptat. În realitate este evident că în diferitele pături ale istoriei pământului există lipsuri scandaloase de fosile datorate dispariţiei multor specii, după care apar deodată şi fără vreo legătură între ele mii de alte specii, parcă „ din pâmânt”...

        Evoluţioniştii argumentează astfel: aceste lipsuri se explică prin faptul că până acum am descoperit numai o parte infimă a speciilor fosilizate.  Acest argument nu este fondat însă. Nu corespunde cu cunoştinţa a nenumăraţi paleontologi. După Wolf Ekkehard Lönning , din cele 771 de genuri introduse în enciclopedia animalelor lui Grzimek, au fost descoperite fosilele a 376 dintre ele, respectiv 48,77%, iar din familia mamiferelor 123 de fosile, respectiv 88%. Din ceea ce s-a descoperit până acum, nimic nu lasă să se întrevadă că vor fi găsite în viitor formele fosilizate intermediare de specii aşa cum pretind neodarwiniştii. Dimpotrivă: atât speciile vii de azi cât şi cele fosile sunt după toate cunoştinţele de până acum strict delimitate una de alta. La fel ca Lönning , mulţi alţi paleontologi sunt de acord că lipsurile de fosile intermediare sunt serioase şi că aşa-zisul lanţ de fosile intermediare nu a existat vreodată.

   

          Unul dintre cele mai puternice argumente contra evoluţiei este faptul că în natură există organe şi sisteme biologice extrem de complexe, a căror formare nu poate fi explicată prin teoria evoluţiei. Adesea este menţionat irisul ochiului, care s-a format la diferite specii din diferite epoci ale istoriei în mod cu totul independent una de cealaltă. Cum poate să se dezvolte un sistem ocular extrem de sofisticat, care este fiabil numai ca întreg, din nenumărate mutaţii accidentale pe parcursul a mii de generaţii? Fiecare din aceşti paşi ar fi trebuit să aducă cu sine conform teoriei evoluţiei un avantaj pentru supravieţuire şi să se impună prin selecţie naturală. Dar aşa ceva este absurd, deoarece în stadii incomplete de dezvoltare, ochiul nu ar fi funcţionat câtuşi de puţin.

         Un alt exemplu interesant ni-l livrează broasca Pipa Pipa din Surinam. Complexul sistem de schimbări organice şi comportamente instinctuale ale celor doi parteneri e imposibil să se fi dezvoltat ca urmare a unui şir de transformări minuscule evolutive. De ce se învârt astfel aceste broaşte în timpul actului sexual, cu o precizie de secundă pentru eliberarea ouălelor, când de fapt o simplă depunere a acestora pe spatele femelei ar fi plină de sens? Şi de ce se formează pe spatele femelei săculeţe speciale pentru depunerea ouălelor, mai înainte ca masculul să le împingă acolo? Alte broaşte aleg un procedeu mult mai simplu, lipind ouăle de plante acvatice.

        Sau să luăm exemplul Utriculariei sp, o plantă carnivoră, care prinde insecte cu sistemul ei de capcane care aspiră victima în interior. De ce ar trebui ca aceste plante să se fi dezvoltat prin mutaţii specifice îndelungate ajungând a fi sistemul complicat pe care îl vedem azi? Chiar de-ar fi aşa, planta nu ar fi supravieţuit dacă şi-ar fi dezvoltat doar capacitatea de a aspira victima, fără să fi învăţat în acelaşi timp să o digere. Altfel spus: de ce ar trebui să producă enzime speciale pentru digestie, înainte ca să dispună de mecanismele complexe de prindere a insectelor? Este de neconceput ca organele de digestie şi cele de prindere să se fi dezvoltat treptat în mici paşi, deoarece sistemul ca întreg funcţionează numai când este gata în totalitatea sa.

        Astfel de exemple ale unor structuri şi procese extrem de complexe pot fi date cu duiumul. Darwin ar fi descris asemenea descoperiri din paleontologie şi biologie ca distrugătoare pentru teoria sa. Astfel întrebării dacă microevoluţia- adică o evoluţie în paşi mici, prin procese de selecţie naturală întâmplătoare- poate descrie cu acurateţe speciile biologice complexe de azi, nu i se mai poate răspunde pozitiv cu încredere. Dacă pe de altă parte, plecăm de la ideea unei macroevoluţii – adică de la apariţia unor specii prin acte spontane constructive, şi nu întâmplătoare – prin ce se poate explica aceasta, la rândul ei?

        Neodarwinistul convins George Greenstein a ajuns în cartea sa „ The symbiotic Universe: Life and Mind in the Cosmos” la o concluzie împotriva dorinţei sale : „ Când luăm în consideraţie toate aceste aspecte vizibile despre viaţă, inevitabil se trezeşte gândul că o oarecare inteligenţă supranaturală trebuie să se fi implicat în acest „joc” al vieţii. E posibil cumva ca fără să dorim acest lucru, să fi dat peste evidenţa ştiinţifică a existenţei unei fiinţe supreme? A fost Dumnezeu cel care a intrat în scenă şi a desenat universul şi viaţa din acesta în interesul nostru?”

        Dar după aceste îndoieli personale, autorul cade din nou în dogmatica sa obişnuită afirmând : „ Dumnezeu însă nu reprezintă nici-o explicaţie serioasă”. Dar atunci ce?!? O inteligenţă înaltă? O voinţă creativă? Un spirit universal? Şi care e diferenţa între una şi alta? 

   ( va urma)