Remember

     Se întâmpla acum fix doi ani, atunci când timpul încetase să mai existe pentru el. Un tânăr , obosit de viaţa care îl tratase cu mare nedreptate, hotărâse să plece unde-o vedea cu ochii, în lumea largă. Îşi pierduse soţia, fetiţa lui scumpă în vârstă de trei ani, serviciul, zâmbetul şi speranţa. Iar acum considera o ruşine să mai rămână " acasă", " pe "spatele"  a doi părinţi în vârstă care se descurcau şi ei cu viaţa cum puteau.
       Aşa că, supărat pe viaţă, pe oameni şi pe Dumnezeu, îşi aruncă în maşină ultimele "averi" personale şi plecă la drum, un drum lung către Nicăieri...Se gândi că o destinaţie nimerită ar fi ţara lui Goethe, deoarece de mic copil cochetase cu limba acestuia. Aşa că se îndreptă înspre acolo, cel puţin un Nicăieri mai civilizat decât "piciorul de rai" mioritic de unde plecase. 
    Şi deşi avea în acea ţară un văr, se hotârî să nu apeleze la mila nimănui. Dacă există într-adevăr un Dumnezeu iubitor, aşa cum crezuse până acum, atunci să-l ajute El, şi nimeni altcineva...Trebuia odată şi odată ca să se întâlnească cu El personal, fie în pustiu, fie la pârâul Iaboc, în cazul în care acest Dumnezeu chiar exista sau chiar îi păsa de problemele lui...
    După un drum obositor, se opri undeva prin Baden-Württemberg, acolo unde i se termină motorina din rezervor. Nu cunoştea pe absolut nimeni în acel oraş, dar...dacă era adevărat că Dumnezeul părinţilor săi îi purta de grijă la fiecare pas, atunci aceasta trebuia să fie suficient, gândea el. Iar dacă nu avea să-i poarte nimeni de grijă, dacă urma să fie abandonat definitiv de soartă, moartea era binevenită pentru el. Acum nu moartea îl mai speria, ci viaţa...Îl speriau zâmbetele oamenilor şi "ajutorul" lor, îl speria "dragostea" lor şi promisiunile lor de loialitate "veşnică" şi "prietenie"...
     Două lucruri, ba poate trei, îşi jură tânărul că nu le va face pe acest pământ străin, chiar de-ar fi fost să ajungă să moară de foame: nu va cerşi şi nu va fura. Şi nici nu se va mai ruga lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu chiar este un părinte iubitor, aşa cum se spune, nu trebuia implorat să-l scoată din groapa aceea de noroi în care îl aruncase ..."viaţa".
   Îşi parcă maşina în centrul primului oraş mai măricel din drumul său şi se hotărî să înnopteze acolo. Gara era pe partea cealaltă a drumului...Traversă strada şi ajunse pe peronul deja aproape pustiu. O luă încet, pe jos, de-a lungul său până găsi o bancă disponibilă. Ultima bancă de pe peron...Îşi puse capul în mâini, în timp ce privea apusul de soare din depărtare şi...izbucni în hohote de plâns. Era singur, mai singur ca oricând în viaţa lui. Şi se făcea noapte, poate noaptea cea mai întunecată din viaţa lui. Unde erau acum elanul şi bucuriile ultimilor ani? Unde erau promisiunile de fericire, planurile de viitor, speranţele de acum zece ani, când emigrase pentru prima dată cu soţia lui într-o ţară străină? Se făcuseră toate scrum, într-un incendiu nemilos care-i năruise până şi speranţa.
     Tineri zgomotoşi , domni îmbrăcaţi la patru ace cu diplomatul în mână, doamne distinse care îşi plimbau patrupedele, o mulţime pestriţă şi ciudată se plimba pe lângă el, indiferentă total la drama unui suflet omenesc. Nimeni nu vedea lacrimile lui. Nimănui nu îi păsa de durerea lui. Poate nici măcar lui Dumnezeu...
      În noaptea aceea se culcă în parcul de lângă gară, pe o iarbă verde proaspătă, lângă un lac cu răţuşte. Cerul senin de vară îi permitea să vadă bolta înstelată de deasupra. Dar nu îi permitea să vadă dacă dincolo de ea exista vreun Dumnezeu plin de iubire. Trebuia să trăiască prin...credinţă. Credinţa că tot ceea ce auzise de mic copil despre acest Dumnezeu era...adevărat. Credinţa că va renaşte cumva, cândva, din propria-i cenuşă...
    Acum însă nu mai avea credinţă. Era epuizat. Avusese cândva o familie frumoasă, locuise într-o vilă de lux  din a cărui curte ieşeai chiar pe plaja Mării Mediterane şi unde nu plătise nici-un fel de chirie. Avusese garaj, iarbă verde în curte, o piscină unde se juca cu fetiţa lui, doi câini simpatici, o mulţime de flori pe care le uda zilnic. Dar mai mult decât toate acestea, avusese o soţie şi o fetiţă pe care le iubise enorm. Acum însă pierduse totul şi dormea ca un cerşetor...într-un parc. Nebăgat în seamă de nimeni. Nici măcar de Dumnezeu. 
     Adormi cu lacrimi în ochi, nepăsându-i dacă îl va găsi poliţia şi îl va lua la întrebări. De fapt, nu îi mai păsa de nimic, nici măcar de viaţa lui. Practic, abandonase deja lupta.
      A doua zi de dimineaţă se sculă foarte devreme. Era sâmbătă, ziua aceea pe care biserica şi părinţii o considerau binecuvântată de Dumnezeu. Binecuvântată?!? Pentru el era mai degrabă o zi blestemată acum. Iar toată credinţa părinţilor şi rudelor lui  relativă la această zi era numai o amăgire...Sâmbăta era numai o altă zi, cu nimic sacru în ea. O zi la fel ca celelalte, în care a te lupta pentru supravieţuire constituia realitatea crudă din fiecare zi...
      Dezgustat de tot, de toţi şi de toate, intră prin magazine, să mai uite de depresie. Şi auzi într-un colţ vorbindu-se româneşte. Era un băiat cu soţia lui care discutau despre o rochiţă pentru fetiţa lor. Se apropie timid de ei, se prezentă şi întrebă dacă nu cumva ştiu ceva de muncă pentru el. Spre dezamăgirea lui, nu aveau nimic să-i dea de muncă, dar se arătară interesaţi de cazul lui. Ieşiră împreună afară ca să vorbească mai mult. Şi impresionaţi fiind de povestea lui, cuplul de români îl invitară acasă la ei, ca să doarmă cel puţin pe o pernă şi să mănânce o supă caldă. 
    Era oare adevărat? Cum de îl invitau cu atâta ospitalitate nişte necunoscuţi acasă la ei, oferindu-i masă şi casă? În definitiv, nu-i întrebase decât dacă ştiu ceva de muncă, nu le ceruse şi de mâncare. Dar se vede că fuseseră atât de impresionaţi de povestea lui, încât doreau să-i fie cumva de folos. Ascultase oare Dumnezeu rugile lui nerostite? Văzuse cumva lacrimile lui neşterse? Era totuşi sâmbăta o zi în care îl poţi întâlni pe Dumnezeu? Dacă da,atunci  îl întâlnise într-un magazin din centrul oraşului, şi nicidecum într-o biserică somptuoasă...


    Aţi citit selecţiuni( în premieră) din romanul despre viaţa mea pe care îl scriu în aceste zile. Azi, 19 iunie 2011, se împlinesc doi ani de când " aterizam" în Germania, într-o ţară şi într-un oraş necunoscut, începându-mi pe cont propriu cea mai mare aventură a vieţii. O aventură în care L-am găsit în sfârşit pe Dumnezeu, după ce Îl căutasem 30 de ani de zile prin biserici fără succes...Şi vă pot spune cu siguranţă, la doi ani de când se întâmplau evenimentele triste relatate mai sus, că Dumnezeu există şi în plus este un Dumnezeu minunat! Nu sunt simple cuvinte pompoase spuse de la amvon...ci este ceea ce am trăit, văzut şi pipăit cu propriile mâini, ochi şi urechi.
    Îndrăzniţi să "plecaţi" din "casa părintească" pe cont propriu, uitaţi tot ceea ce aţi auzit şi cunoscut până acum despre El, şi provocaţi-L cu îndrăzneală la o întâlnire de gradul trei. Fie că sunteţi sub un ienupăr, epuizaţi de viaţă, aşa cum eram eu acum doi ani, fie că dormiţi cu capul pe o piatră în pustiu, fugind de tot ceea aţi ştiut şi cunoscut până în prezent despre Dumnezeu... dacă Îl căutaţi cu adevărat, perseverent şi sincer, Îl veţi găsi cu siguranţă...atunci când evidenţele arată tocmai contrariul...şi când depresia poate a luat deja locul speranţei...